Victor Ponta are o gândire mai întortocheată ca inelele Șarpelui Glycon. Așa se explică de ce toată lumea crede în secret că el va rezista la guvern puțin peste două milenii.

Nimeni nu se poate dispensa de Victor Ponta: nici partidul – care ar pierde guvernarea, nici Gabriel Oprea – care ar pierde ocazia să fie din când în când premier, nici liberalii – care ar pierde traiul bun din opoziție, și nici Johannis – care ar pierde avantajul de a-și menține lucrul bine făcut în stare teoretică. Victor Ponta, cu felul lui de a-i face pe toți să se ducă după fentă și să plonjeze în colțul greșit, pare să fie piesa fără de care poticneala românească nu poate merge.

I se cere demisia, fără ca cineva s-o vrea cu adevărat. Oprea îi sapă groapa doar când e plecat, pentru ca apoi să o astupe și să bătătorească pământul cu hărnicia unui căprar cu patru stele. Alina Gorghiu zice că vrea o nouă majoritate, dar din glasul ei răzbate grija pentru bagajele de vacanță. Johannis, la rândul lui, îi cere săptămânal să plece de la Guvern, știind că Ponta nu se va clinti, iar el va putea petrece week-end-ul mulțumit, într-una din cele șase case din Sibiu.

Ai zice că nici DNA nu se îndură să-l înfunde, atât de tare le-ar lipsi, iar serviciile țin la el ca la lucrarea lor de diplomă.

Tuturor le e frică de dispariția lui Victor Ponta, pentru că el e nodul care ține laolaltă slăbiciunile. E, dacă vreți, personajul gordian al ultimilor ani politici, a cărui cădere, odată înfăptuită, ar trage în abis toată rețeaua de duplicitate și incompetență transpartinică. E un alter ego colectiv, în care fiecare și-a pus speranțele otrăvite.

Are Walter Scott un roman, Frumoasa din Perth, în care două clanuri de munteni din nordul Scoției se hotărăsc să-și scoată mațele într-o luptă decisivă. Cincizeci de luptători din fiecare tabără pornesc un masacru cu spectatori, clanul învingător urmând să intre în stăpânirea unor coclauri bogate în râpe și pietroaie.

Unul din clanuri face zid în jurul tânărului prinț de la care se așteaptă să însuflețească trupele. Și, pe măsură ce lupta ia avans, muntenii cad unul după altul ca să-l apere pe șef. Când ultimul apărător e despicat în două și, în sfârșit, e rândul șefului să-și arate curajul, băiatul o rupe la fugă mai iute ca săgețile care-l urmează și-i lasă pradă dezamăgirii pe camarazii săi morți.

Și în jurul tânărului Ponta s-au adunat pierderi grele. Cadavrele baronilor, rănile partidului și dramele electoratului sunt stivuite în presa vremii și în rechizitoriile DNA. S-au așteptat multe de la el, de vreme ce toate aceste victime n-au șovăit să-l facă prinț în cinci încleștări electorale. Iar prințul – deh, ca prinții: a dăruit niște bani mulțimii, a tăiat niște TVA-uri, a lăsat economia să crească cum o putea și a omorât cele câteva autostrăzi care atentau la deficit. Dar când a venit clipa să-și arate bărbăția, el – țuști! – a luat-o la picior.

Acum, piciorul e bine. Celălalt e în groapă, dar e piciorul partidului.

Doru Bușcu