Numele lui Daniel Filipaș este sinonim până la confundare cu noţiunea de militant. S-a implicat în urmă cu 15 ani într-o asociaţie a persoanelor cu dizabilităţi și a demonstrat că pentru el nu există „nu se poate”.
Cine este omul Daniel Filipaș atunci când nu militează pentru drepturile persoanelor cu dizabilităţi?
Un om simplu. Poate ceva mai înalt decât cei mai mulţi oameni. Dar un om cu bucurii, cu griji, uneori, cu visuri și speranţe, cu familie, cu prieteni, cu dorinţa de a fi bun și de a cunoaște și cu o mare nevoie de a face bine celor din jur, dar și lucrurile pe care le face el însuși.
De ce ai ales să te implici?
Pentru că mi s-a cerut. Asta a fost prima condiţie. Soţia mea, Vali, mi-a cerut să vin să ajut. Asociaţia Esperando abia se înfiinţase și niciunul dintre membrii fondatori nu avea experienţă în proiecte și programe de finanţare.
Apoi a fost simplu: când i-am văzut pe copii n-a mai fost cale de întoarcere. Faptul că m-am simţit mereu bine făcând asta, fiind aici, realizând lucruri deosebite, simţind că munca noastră are valoare, are sens, aduce ceva bun și frumos în viaţa unor oameni deosebiţi, a fost un bonus și o motivaţie în plus.
De câte ori te-ai lovit de refuzuri?
Oho! Cât de lung e interviul?… De multe. De prea multe. De mult prea multe ori! De atâtea ori de câte oamenii nu au știut că le-ar fi atât de simplu să fie buni. De câte comoditatea, suspiciunea sau invidia au triumfat înaintea omeniei sau raţionamentului. De câte ori oameni puși și plătiţi să facă treaba au preferat să se gândească la interesul personal și nu la binele public.
De fapt, de fiecare dată când oamenii au uitat că Esperando este aici pentru ei, pentru toţi oamenii din Baia Mare, Maramureș și chiar din afara judeţului. Pentru că nu știi niciodată când poţi ajunge să ai nevoie (tu sau cineva apropiat) de aceste servicii. Sau cum îţi va arăta bătrâneţea și cine se va îngriji de tine când corpul tău va începe să funcţioneze tot mai greu. Pentru cei mai mulţi pare ceva îndepărtat și care nu se referă la ei. Însă vă garantez că, atunci când se va întâmpla asta, veţi mulţumi cerului că există un loc în care să fii tratat cu profesionalism, respect, prietenie și dragoste.
Atâta doar că oamenii nu știu asta. Și nu știu că Esperando este asta! Și că este aici pentru toţi cei ce ajung în acel punct…
Ai schimbat mai multe meserii, ai făcut cam de toate. Cât de greu a fost să-ţi găsești drumul?
Interesant! Nu știu dacă e greu să-ţi găsești drumul. E nevoie să te cunoști. Și, poate, să știi care nu sunt drumurile tale. Și asta o simţi!
Când ești nemulţumit, când simţi că poţi mai mult, când simţi că o parte din tine nu e valorificată, că ceea ce faci nu îţi aduce satisfacţie, chiar dacă îţi umple buzunarele, e semn că nu e drumul tău. Poate că o să-ţi ia ceva vreme. Dar, dacă asculţi cu atenţie, în liniște, sufletul tău o să-ţi cam spună după ce tânjește. Iar când ajungi acolo o să-ţi spună să rămâi!
Important e să nu aștepţi cu mâinile în sân! Învaţă! Pregătește-te! Citește! (citește mult! Orice! Dar mai ales cărţi. Și beletristică!). Exersează limbile străine pe care le-ai învăţat în școală și învață unele noi! Vor fi de nepreţuit!
Stai lângă cei buni în ce fac! Invită de la ei! Întreabă! Caută! Caută lucruri cu substanţă, cu valoare! Petrece mai puţin timp la emisiuni stupide, la TV, sau pe jocuri pe calculator, și mai mult studiind, învăţând, dezvoltându-te!
Și dacă e să stai la televizor, caută un film fie care să te relaxeze, fie care să-ţi aducă un plus în viaţă! Asta dacă nu te împaci cu canalele de știinţă sau cultură…
Ai 15 ani de Esperando și toată lumea te asociază cu asociaţia. A fost ușor, a fost greu?
Ușor nu cred c-a fost! Au fost perioade în care nu mai știam pe unde s-o apucăm și ce să mai facem să ducem lucrurile mai departe și să nu oprim activitatea. Au fost zile fără număr în care ne-a fost greu să știm că oamenii aceștia care lucrează din greu și pun suflet în ce fac sunt prost plătiţi, o duc greu, își sacrifică familiile sau părţi din viaţă, și nu prea sunt oameni cărora să le pese. Au fost, și mai sunt, multe zile și nopţi în care tot căutăm soluţii să facem lucrurile așa cum știu că pot fi făcute – dacă am avea finanţare mai consistentă, spaţiu mai mare, sprijin permanent, o comunitate în care filantropia, voluntariatul și responsabilitatea să fie valori de bază.
Ne-am împrumutat, am rugat, am strigat, am plâns…
Dar toate astea au pălit în faţa clipelor în care am râs, ne-am bucurat, am fost înduioșaţi de frumoșii aceștia incredibili cărora le spunem “copii, tineri și adulţi cu dizabilităţi”. Sunt, de fapt, niște oameni fenomenali, care știu prea puţin despre minciună, prefăcătorie, mizantropie… Care iubesc simplu și firesc, pentru că pot… Care te primesc în sufletul lor fără negocieri și îţi dăruiesc dragostea și prietenia lor fără reţineri… Pentru că așa sunt ei și așa știu că e viaţa…
Ești un exemplu de voinţă. Ai slăbit peste 40 de kilograme. Cum ai reușit?
A fost un exerciţiu de voinţă, într-adevăr. Și de încredere. Doar că nu dus la extrem. Dar a prins bine și mi-a arătat mai multe despre mine.
Dar am învăţat că nu astral de exerciţii sunt cele care contează sau te fac fericit. Dacă nu ești mulţumit de tine, pur și simplu, indicatorul cântarului sau un alt reper extern nu o să te facă mai fericit! În general, noi suntem învăţaţi cu o mulţime de lucruri despre știinţă, lume, tehnologie, natură. Doar că nu chiar lucrurile cele mai importante. Și, cu siguranţă, nu suntem învăţaţi despre noi ceea ce contează cu adevărat! Și astfel ne pierdem, uneori, în exerciţii puţin productive, și nu trăim la nivelul și cu bucuria care ne-au fost menite…
Dacă am ști cu adevărat cine și cum suntem, lumea ar fi un cu totul alt fel de loc! Un loc în care ţi-ar fi mai mare dragul să trăiești!
Ai fost invitat să te implici în administraţia publică. Vei da curs invitaţiei?
Este o invitaţie deosebită! Aș spune “onorantă”, dar cuvântul nu e de ajuns de cuprinzător în acest caz. E pentru prima dată, cred, când ONG-urile ar putea avea o șansă să se facă auzite și chiar să participe la luarea deciziilor. Și din acest punct de vedere nu pot decât să fiu încântat și recunoscător.
Lucrurile nu sunt, însă, întotdeauna atât de simple. Sunt multe aspecte de luat în considerare. Sigur că, dacă vrei doar să-ţi vezi numele undeva sus, sari repede pe oportunitate. Însă pentru mine și pentru noi acestea nu au fost niciodată scopuri sau vise. Contează dacă prezenţa acolo are sens și dacă de acolo poţi face mai multe decât de unde ești acum. Pentru oameni, pentru comunitate, nu pentru tine și “ai tăi”!
Așa că sunt și suntem în faza de analiză și gândire profundă. Sunt multe angajamente anterioare și multe proiecte pe care le-am pornit și care cer ca eu să fiu aici, la Esperando. Mai este și problema de morală și faptul că tocmai pe lucrurile pentru care ar merita să fiu acolo (cele ce ţin de domeniul social, finanţările pentru ONG și serviciile sociale, alocări de resurse etc.) ar fi oarecum imoral (și ilegal!) să mă pronunţ. Ca ales în administraţia publică eu cred că ai datoria să fii un reper și un model.
Poate că trebuia să fiu diplomat și să răspund că încă nu e momentul să discut public despre acest subiect. Sau poate că era mai corect să vorbesc despre ele, mai întâi, chiar cu cel care a făcut această propunere. Însă e greu. Sau mie mi-a fost greu. Pentru că nu doresc nici să dezamăgesc, nici să supăr. Apreciez și respect și încrederea arătată mie și organizaţiei din care fac parte, și lucrurile bune care se fac în comunitate. Și știu că se pot face încă multe lucruri deosebite! Trebuie să vedem care va fi cea mai bună cale și locul de unde aș putea fi cel mai de folos comunităţii și celor pentru care lucrez de 15 ani, persoanele cu nevoi speciale și familiile lor.
Pe de altă parte, am luat exemplul primarului Cătălin Cherecheș și am cerut și eu părerea oamenilor – în cazul meu membrii și personalul Asociaţiei Esperando. Și va trebui să ţin cont și de votul lor! Altfel ar însemna să nu respect chiar valorile și principiile pentru care am fost invitat să particip în administraţia locală.
Ce trebuie schimbat în societate ca persoanele cu dizabilităţi să se simtă integrate total?
Educaţia! Categoric! Și nu e iar un atac la școală! E un adevăr pe care îl recunosc și văd tot mai mulţi oameni!
Vreme de 50 de ani am fost învăţaţi că oamenii adevăraţi sunt cei întregi, puternici, voinici. Nu am vorbit despre “handicap”, iar “dizabilităţi” nici nu există în dicţionare! Am trăit mai mult individual, chiar dacă în colectivităţi tot mai mari. Ne-am ferit unii de alţii, ne-am preocupat numai de supravieţuire sau, în unele cazuri, de căpătuială.
Iar ultimii 26 de ani nu au șters prea multe din acestea! Sau, dacă le-au schimbat, au pus în loc alte monstruozităţi de multe ori! Așa că acum ar fi un moment minunat să spunem “STOP!” și să luăm lucrurile de la capăt!
Să învăţăm, cu mic, cu mare, că viaţa fără valori solide ne duce spre junglă, nu spre paradis. Că împreună facem infinit mai multe decât separat sau separaţi. Că atunci când dăruiești și faci ca cel de lângă tine să trăiască mai bine, nu doar că te vei simţi mai bine, dar vei trăi și tu mai bine. Doar că, poate, nu chiar în același moment…
Că 1+1+1+1+1+1 face, uneori, infinit…
Că e atât de simplu să faci bine și că bindele se întoarce întotdeauna! Doar că, uneori, în altă formă decât îl așteptai. Și că, de fapt, e mai bine să nu aștepţi mereu să primești ceva în schimbul a ceea ce dai – ca nu cumva să primești cu măsură cu care aștepţi și nu cu măsură cu mult mai mare cu care puteai să primești!
E momentul să învăţăm că societatea suntem fiecare dintre noi și ţara suntem fiecare dintre noi. Și că dacă ne plângem sau criticăm, dar nu facem nimic concret, real, nu facem, de fapt nimic… Că, dacă vrei să schimbi ceva, e nevoie să fii tu însuţi schimbarea, să te schimbi tu însuţi, să fii ceea ce ceri, să fii exemplul, să faci, să dai, să fii…
E momentul să (re)învăţăm filantropia, caritatea, generozitatea, omenia, cetăţenia activă, implicarea, voluntariatul (ca acţiune benevolă, nu ca vorbă în vânt sau sursă de câștig colateral), responsabilitatea.
Celelalte lucruri care trebuie schimbate în societate vor fi, după aceea, simple! Oamenii vor ști că e nevoie ca societatea – autorităţi și cetăţeni – să sprijine și să finanţeze activităţile sociale pentru cei care (cu adevărat!) nu se pot îngriji și susţine singuri. Că școala e pentru toţi (adică și pentru cei ce sunt un pic altfel – înţeleg mai greu sau în alt fel, se mișcă mai greu, văd sau aud limitat sau deloc etc.) și că bunurile publice sunt pentru toţi și nu moșia personală sau a unui trib.
Oamenii vor fi buni, se vor ajuta, chiar înainte de a fi rugaţi pentru asta, vor respecta comunitatea, natura și generaţiile viitoare, vor îmbrăţișa diversitatea și vor fi fericiţi că suntem diferiţi și că avem atât de multe de adus, fiecare, în locul numit “comunitate” sau “umanitate”…
Sunt multe de spus. Merită scrisă o carte, măcar!
Crezi că merită efortul?
Cum ar putea să nu merite efortul? Fiecare om, oricum arată și oricât de mare sau de mic ar fi, orice poate sau știe, e un om, mai presus de toate! Și fiecare om merită tot universul! Și atunci noi să ne zgârcim? La ce? La câţiva bănuţi? La un zâmbet? La un umăr pus pentru sprijin sub umărul ce alunecă?
Firește că merită orice efort! Eu tot sper doar ca oamenii buni să aibă cât mai repede înţelepciunea aceasta și sper ca oameni ce azi conduc comunităţi să arate că sunt vizionari cu adevărat și să facă lucruri atât de firești.
Pentru că lucrurile vor merge, oricum, în acea direcţie! Vedem azi unde au ajuns lucrurile în alte ţări. Și aflăm că au trecut exact pe unde trecem noi acum – ei în urmă cu 20-30-40 de ani! Și un om vizionar înţelege repede că e mult mai eficient să sari pașii și să faci direct lucrurile ce sunt acum posibile și firești! Nu să te târâi și tu 30-40 de ani.
Se spune că oamenii deștepţi învaţă de la alţii. Oamenii mediocri învaţă singuri. Oamenii proști le știu pe toate! Eu sunt convins că avem oameni deștepţi! Una dintre căile prin care ţările mai sărace sau mai slab dezvoltate le pot ajunge pe cele din top, pe cele mai dezvoltate, este să “ardă” etape: să sară peste greșelile pe care acestea le-au făcut în drumul lor, să ia direct ultimele tehnologii și să facă ceea ce fac cele bogate! Sunt lucruri ce se predau la școli și universităţi în lumea mare!
Prima cale de dezvoltare este să-ţi dezvolţi infrastructura! Să legi economia de altele și oamenii de alţii! Nu există dezvoltare fără infrastructură! Drumuri, căi ferate, aeroporturi, porturi.
Nu există dezvoltare umană fără legături între oameni! De orice rasă, gen, culoare, credinţă, aspect, abilităţi.
Vreţi să fiţi siguri că veţi trăi mai bine, repede? Ajutaţi-i să trăiască mai bine pe cei ce nu pot singuri! Repede! Faceţi-le drumurile accesibile! Și o să puteţi să mergeți și voi cu căruciorul, cu copilul; ori cu bicicleta; ori cu skateboardul; ori cu bagaje în mâini. Va fi mai ușor!
Vreţi să aveţi condiţii mai bune în spitale? Ajutaţi persoanele cu dizabilităţi și daţi-le condiţii, centre de recuperare, mijloace de transport! Vor suferi mai puţin, ei și familiile lor. Se vor îmbolnăvi mai puţin. Vor avea nevoie de mai puţine medicamente și îngrijire! Vor rămâne mai mulţi bani în sistem pentru alţi pacienţi! Mai mult, vor putea lucra și produce și vor contribui la comunitate, în loc să fie doar întreţinuţi! Familiile lor vor avea timp și vor putea munci și face ca sumele – inclusiv pentru sănătate – să fie mai mari…
Aritmetica e simplă: pui într-o parte – apare ceva și în cealaltă parte! Obligatoriu! Merită efortul?
De multe ori ești privit cu suspiciune pentru că mereu ceri sau vrei câte ceva. Cum te simţi în astfel de situaţii?
Într-un fel aș putea să mă simt ca și Noe! Eu știu cum e firescul și ce urmează. Pentru că l-am văzut! Și mai știu ce minuni sunt în oamenii aceștia care, ca și părinţii noștri ce îmbătrânesc, cum spunea Adrian Păunescu, “Ba nu văd, ba n-aud, ba fac pașii prea mici/ Ba-i nevoie prea mult să le spui și explici“…
Sunt, însă, oameni care nu pot crede, nu pot înţelege, pentru că nu au văzut… Și-atunci eu și ceilalţi ce lucrează asemeni mie în acest apostolat social părem anacronici și nepotriviţi.
Un pseudojurnalist (cum, din păcate, sunt prea mulţi azi, și pătează profesia această atât de nobilă și necesară!) chiar scria cu ani în urmă că ar trebui să-mi fie rușine! Ei bine, dacă trebuie să-ţi fie rușine când faci bine, când lupţi pentru oameni ce nu se pot apară și îngriji singuri, când te dăruiești și când schimbi timpuri, e pericol mare!
Oamenii aceștia cu mâini contorsionate, cu picioare inegale, scoţând cu greu sunete, poate, ori descurcându-se greu fie și cu lucruri simple că mâncatul, spălatul sau îmbrăcatul, sunt oameni. Asemeni mie sau ţie, sau celor ce ne citesc acum. Trăiesc. Simt. Iubesc. Gândesc. Visează. Suferă. Se bucură. Râd. Plâng. Cred. Dăruiesc.
Doar că au nevoie de un pic de ajutor pentru a trece cu bine prin viaţă.
Uneori, noi, cei de la Asociaţia Esperando, sau alţii ca noi, o să cerem sprijinul comunităţii pentru asta. Autorităţilor. Oamenilor. Bani. Materiale. Spaţii. Resurse. Cooperare. Prietenie. Bunătate.
Și pentru asta nu îmi e rușine! Mi-ar fi rușine dacă nu aș face nimic, știind toate astea!
Ana Pop
