În ce privește campania electorală a celui mai ilustru homo nouus, marele orator Marcus Tullius Cicero, s-ar putea să dispunem de un document extrem de interesant. E vorba de un mic comentariu, Commentariolum, care pretinde a fi un manual de campanie electorală redactat de Quintus Cicero, fratele acestuia, în pregătirea alegerilor consulare pentru anul 63 a.Chr., atunci când Marcus se înfrunta cu Antonius Hybrida și cu L. Sergius Catilina pentru unul dintre cele două mandate de consul . E drept, autenticitatea textului e adesea pusă la îndoială, dar, chiar dacă micul tratat de conduită electorală este apocrif, el e compus pe temeiul unor informații autentice și este, dacă nu chiar un text adresat lui Cicero de către propriul său frate și manager electoral, măcar o pastișă inteligentă și verosimilă.

Campanie pozitivă vs. campanie negativă

Nu uita – scrie pretinsul Quintus – că întreaga ta candidatură este plină de strălucire, luminoasă, splendidă, potrivită cu gustul poporului, și înfățișând un spectacol de cea mai desăvârșită demnitate și măreție. Dar ai grijă și ca, pe cât este cu putință, să izbucnească și un nou scandal împotriva concurenților tăi, privitor la infracțiuni, sau la o viață destrăbălată și corupție, așa cum se potrivește cu firea lor. Pare de prisos să subliniez modernitatea – sau poate perenitatea – unei asemenea alăturări: anticii știau la fel de bine ca spin-doctors contemporani că o campanie negativă este cu mult mai eficace decât una pozitivă, la Roma ca și în vremea noastră.

Merit sau mită?

„De vreme ce principala maladie a statului nostru este aceea că îngăduie ca perspectiva unei mite electorale să-i orbească pe alegători în fața virtuții și a meritului, ….încrede-te în propria-ți forță, capabilă să stârnească în mintea rivalilor cea mai cruntă teamă față de procedurile legale și de amenințarea legii. Lasă-i să vadă că sunt supravegheați și scrutați de tine: vor fi terorizați de energia și de influența ta, de forța cuvântului tău”, scrie autorul, care nu are nevoie să fie fratele marelui orator pentru a-și aminti de marile procese de corupție strălucit câștigate de Cicero contra lui Chrysogonus și mai ales Verres.

„Nu există alegeri cu totul alterate de corupție”, continuă „Quintus”. „Măcar o parte dintre centurii susțin candidați cu care au legături solide fără a primi bani pentru asta. Așadar, dacă suntem vigilenți pe măsura măreției scopului nostru, și îi incităm pe cei ce ne susțin să-și pună la bătaie întreaga energie; dacă atribuim celor ce ne servesc misiuni pe măsura influenței și zelului lor; dacă îi amenințăm pe rivali cu forța legilor; dacă îi înspăimântăm pe agenții lor și, pe o cale sau alta, îi controlăm pe distribuitori, devine posibil să ne asigurăm fie că nu va exista mită electorală, fie că aceasta nu va avea efect”.

Agenți electorali

Distribuitorii, diuisores, reprezintă o adevărată profesie și sunt menționați încă de la începutul sec. I a.Chr: tatăl unui apropiat al guvernatorului Siciliei, tatăl tribunului plebei Herennius (trib.pl. 61 a.Chr.) ba chiar, pe cât se pare, și tatăl viitorului împărat Augustus, C. Octauius, ar fi exercitat această meserie, profitabilă, chiar dacă nu foarte onorabilă. Ei erau legați de câte un trib sau o centurie și împărțeau între membrii acestora bunurile și sumele de bani pe care le ofereau cu diferite prilejuri demnitarii sau candidații. Nu toate aceste distribuții erau electorale: un general victorios putea decide că distribuie plebei o parte din prada sa, un personaj de vază putea lăsa moștenire poporului roman o parte din averea lui. Între nenumăratele vini pe care Marcus Tullius Cicero i le impută lui Clodius este și cea de a fi dus la ruina profesiei de diuisor luând asupra sa toate aceste distribuții.

Rezultă cu destulă certitudine că diuisores erau în mod tradițional intermediarii între triburi și patronii acestora, dar că ei puteau fi utilizați, mai ales în context electoral, și de candidați care nu participau la rețeaua de patronaj a unui anume trib.

Atât în discursurile contra lui Verres, cât și în pledoaria în favoarea lui Cluentius, Cicero se referă și la o altă categorie de agenți electorali, așa-numiții sequestres, care apar aici ca persoane responsabile de coruperea juriilor în procese. În context electoral, sequestres sunt, pe cât se pare, cei care păstrează sumele de bani promise până ce rezultatul alegerilor devine public și le distribuie doar dacă acest rezultat este cel scontat. E posibil, deci, ca aceștia să joace rolul unor bancheri ai candidaților, pentru ca aceștia să poată promite largitiones înaintea alegerilor, dar să se achite de făgăduială abia după ce rezultatul acestora se dovedea favorabil. În fine, există și agenți de influență care acționează la vârf: despre Publius Cethegus se spunea că e un ‘reparator’ de nivel înalt, care poate aranja practic orice, de la închirierea de falși prieteni și clientes pentru a-i însoți pe candidați în perambulațiile lor electorale, sau distribuirea în numele acestora de locuri gratuite la jocurile de gladiatori și organizarea de banchete electorale, până la alocarea unei anume provincii unui fost pretor sau consul (se știe că, la încheierea anului de mandat al acestor magistrați superiori, ei deveneau guvernatori ai unei provincii care li se atribuia de către Senat, în teorie prin tragere la sorți).

A mitui: un verb neregulat.

Cum scria odată un autor britanic, „a mitui e un verb neregulat: eu am grijă de prietenii mei; tu ești generos în exces; el dă mită”. Quintus ilustrează perfect această evaluare contradictorie, folosind formule elaborate pentru a-și sfătui candidatul să întreprindă acțiuni pe care le condamnă fățiș când e vorba de competitori. „Având în vedere că aspiri la cea mai înaltă funcție în stat, și că există și sentimente ostile în ce te privește, trebuie ca, fără ezitare, să folosești orice metodă și întreaga ta vigilență, strădanie și atenție pentru a izbândi. Caius Cotta – adaugă el – un adevărat maestru în arta câștigării alegerilor, obișnuia să spună că «atâta vreme cât o solicitare nu venea în contradicție directă cu îndatoririle morale, el promitea tuturor ajutorul său, și mai ales celor pe care îi socotea o investiție avantajoasă; nu refuza pe nimeni însă, fiindcă adesea se ivea câte ceva care împiedica persoana căreia îi făcuse o promisiune să ceară îndeplinirea acesteia»”.

Pe cât putem constata, nici promisiunile electorale nu sunt o invenție recentă, doar că, în sfaturile lui Cotta, e vorba de cele mai periculoase asemenea angajamente, fiindcă ele nu sunt generice – „să trăiți bine!”, de pildă – ci specifice și individuale; or, asemenea promisiuni privesc de obicei persoane influente, care pot și să se răzbune, la o adică. Printre complotiștii care l-au asasinat pe Caesar se numărau și câțiva apropiați de-ai dictatorului, nemulțumiți că nu primiseră încă toate favorurile pe care le imaginau. Dacă mulțimile uită repede, memoria individuală e mult mai tenace. Un șef de campanie contemporan nu și-ar asuma riscurile pe care Cotta le nesocotea cu atâta ușurință.

sursă știre historia.ro