S-a discutat foarte mult pe marginea premierii naționalei feminine de handbal, care a reușit să cucerească medalia de bronz la ultima ediție a mondialelor. Părerile au fost împărțite între cei care susțin legitimitatea demersului de a majora sumele de premiere conferite prin lege, și cei care sunt de acord cu acțiunea de contestare a măsurii, inițiată și condusă de marele gimnast Marian Drăgulescu.
Cu argumente solide, cei care au salutat inițiativa premierului de a majora suma, dublată inițial, de la 29.600 la 60.000 de lei, l-au contrazis pe gimnast și pe cei care au fost de partea lui. S-a spus că între un sport individual și unul de echipă este o mare diferență. Că echipele au maximum o competiție majoră pe an, în vreme ce sporturile individuale dispun de numeroase șanse de a lua medalii datorită campionatelor europene sau mondiale care, cu excepția anilor olimpici, se dispută în același an.
Unde mai pui că un gimnast are la dispoziție șase aparate, plus finala la echipe și cea de la individual compus. Adică un gimnast poate avea într-un an 16 șanse la medalii (12 în cazul fetelor). Apoi, gimnaștii se luptă cu un singur adversar, în vreme ce sportivii au de înfruntat o echipă, iar victoria depinde de aportul tuturor. Gimnastul, dacă ratează la un aparat, trece la altul sau așteaptă următoarea competiție, care, de regulă, vine foarte repede.
Un sportiv individual are șanse multiple să își asigure o rentă viageră până la sfârșitul vieții, în vreme ce la jocurile de echipă posibilitățile sunt infinit mai reduse. S-a invocat și durata competiției, două-trei săptămâni la sporturile de echipă și câteva zile la cele individuale. Unde mai pui că evoluția propriu-zisă a unui sportiv la aparat, pe saltea, în ring sau pe planșă se consumă în puține minute, pe când dincolo în minimum o oră. S-a ajuns să se spună că la jocurile de echipă se pronunță cuvântul România, iar la cele individuale numele sportivului și apoi al țării pe care o reprezintă.
Am putea continua la nesfârșit cu înșiruirea argumentelor pro și contra. Toate stau în picioare până la un punct. Dincolo de scandalul declanșat, trebuie să spunem că majorarea de patru ori a sumelor de premiere în cazul handbalistelor a fost o greșeală impardonabilă din partea premierului Cioloș. Nu că n-ar fi meritat suma, până la urmă ridicol de mică, dar atâta vreme cât există în vigoare o lege a premierii performanțelor sportive, ea trebuie respectată de toată lumea.
Un premier și un guvern nu pot să nesocotească o lege, indiferent dacă o consideră bună sau rea. Dacă e nedreaptă să o modifice, dar până atunci au obligația să o respecte. Reacția lui Drăgulescu este perfect legitimă și corectă, pentru că nimeni nu poate să-i argumenteze legal de ce el, câștigător al unei medalii de argint la aceiași competiție (mondiale), a fost recompensat mai puțin decât handbalistele care au luat bronzul.
E foarte adevărat că un sport de echipă stârnește infinit mai multe emoții decât o disciplină individuală. Dar asta nu are nici un fel de importanță atâta vreme cât există o singură lege de premiere pentru toți. Aici avem de-a face cu un oportunism specific politicienilor de doi bani de pe plaiurile mioritice, cu o măsură nedreaptă îndreptată împotriva ideii de fair-play, cu o palmă grea ce cade peste obrazul ridat și vlăguit al muribundului sport românesc.
Medaliile obținute de sportivii românii sunt din ce în ce mai rare. Normal ar fi să nu ne batem joc de cei care le câștigă. Soluția nu stă în modificarea regulilor jocului în timpul competiției, după cum vrea mușchii unuia sau altuia. Performanțele trebuie respectate și răsplătite generos pe baza unei legii clare și unitare. Altfel, lucrând după ureche, impulsionați de emoția efemeră a clipei, vom reuși să facem și din sport o amintire.
Grigore Ciascai
