Pe la mijlocul lunii iulie 2015 am sosit din nou în Londra. Am pierdut șirul sosirilor pentru că din 2009 s-au adunat cam multe. Cu un an în urmă, prin august, eram tot acolo. Atunci am văzut  metropola britanică așa cum rar poți să o faci.

Au fost câteva săptămâni de căldură, fără strop de ploaie, iar urmările se vedeau peste tot. Am impresia că situația a cam prins pe nepregătite autoritățile responsabile, altfel nu pot să-mi explic lipsa lor de reacție.

Pentru prima dată am văzut gazonul, florile și arbuștii uscați pe marginea trotuarelor, prin parcuri sau în alte zone de agrement. Verdele acela statornic devenise o amintire, locul lui fiind luat de un amestec ciudat de maro și cenușiu, care nu se potrivea deloc cu atmosfera. Pur și simplu nu îmi venea să cred că în Londra se poate întâmpla asta. Cred că responsabilii s-au bazat prea mult pe dărnicia naturii, motiv pentru care n-au luat măsurile care se impuneau, așteptând să vină ploaia binefăcătoare.

Mai lipsea doar să vedem preoți anglicani și enoriași ieșiți prin parcuri la procesiuni religioase în care să-l implore pe Dumnezeu să coboare ploaia peste orașul lăsat în voia lui, așa cum procedează ai noștri în perioadele de secetă cruntă. Nu, nu i-am văzut, probabil și datorită faptului că în cerul de deasupra Londrei stau mai mulți Dumnezei, fiecare din numeroasele seminții ce viețuiesc pe aici având câte unul.

Asta a fost în urmă cu un an. Acum totul era în limitele normalului: căldura nicăieri, ploaia prezentă în fiecare noapte și vânt din belșug tot timpul. Dar și așa Londra este frumoasă și atrăgătoare, indiferent când ajungi la ea. Poate că de prima dată nu-ți lasă impresia asta, dar pe măsură ce începi să o cunoști, te cucerește definitiv. Îmi amintesc că în jurnalul său, scriitorul John Fowles se întreabă la un moment dat de ce aleg oamenii să stea în Londra, chestiunea asta i se pare incredibilă. Autorul cunoscutelor romane Colecționarul, Magicianul sau Iubita locotenentului francez, un provincial născut în Essex, susține că îi poate înțelege pe cei care vin aici în excursie, să viziteze câteva locuri mai în grabă sau pe îndelete, dar să și vrea să rămână… e prea mult. Unde mai pui că locuitorii metropolei i se par a fi reci, distanți, preocupați doar de ei înșiși și de nimic altceva, circumspecți ca și cum ar fi străini.

Aici are un pic dreptate, londonezii nu sunt ca noi, balcanici sau latini, dar sunt foarte amabili, atenți să nu te supere cu ceva, politicoși peste măsură, îți zâmbesc când îi întâlnești prin parcuri sau în alte locuri mai puțin aglomerate, intră în discuții. Sigur că am putea taxa ca artificial, de suprafață acest comportament, dar până la urmă nu poți să pretinzi ca stând pe o bancă alături de un englez, acesta să înceapă să-ți spună de ce se află acolo, de câte boli suferă, pe unde îi sunt copiii sau ce mâncăruri grozave îi gătește nevasta. Până la urmă e de preferat amabilitatea asta afișată, chipurile zâmbitoare și binevoitoare, chiar dacă, să acceptăm, totul e strict controlat.

***

Fără niciun țel anume, într-o zi m-am urcat pe metrou la stația St. John Wood (cartierul în care locuiește fiica mea), aflată la câteva zeci de metri de legendarele studiouri Abbey Road, acolo unde au avut loc sesiunile istorice de înregistrare ale formației The Beatles. Apropo, tot învârtindu-mă prin preajma clădirii, alături de zecile de oameni aflați permanent în locul respectiv, am aflat că aceste înregistrări vor fi transpuse într-o comedie muzicală, Session at Abbey Road, care va avea premiera în 2016, la Royal Albert Hall. Va fi un documentar muzical care va reda fidel, exact și autentic modul în care aici s-a scris istorie muzicală în timpul înregistrării albumelor Revolver și Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club Band.

A trecut aproape o jumătate de secol de atunci, dar fanii Beatles sunt interesați să afle procesul creativ al acestor monștri sacri, care schimbau frecvent versurile, ritmul și orchestrația cântecelor lor chiar în timpul înregistrărilor.

Și mi-am amintit că am fost în 2011 la Royal Albert Hall pentru a vedea un concert al celor de la Orbital, niște titani ai muzicii electronice. Când mi s-a spus că avem bilete la concert am avut o reținere, gândindu-mă că voi fi singurul spectator în vârstă din sală și am început să mă întreb ce să caut acolo. După ce am făcut o tură prin holul circular înțesat de magazine și crâșme, am constatat că foarte mulți dintre cei veniți sunt cam trecuți de prima tinerețe. Am prins curaj și am pășit în sala istorică despre care am citit și auzit atâtea lucruri frumoase. Sala era plină ochi, cei care nu aveau locuri au ocupat spațiul până la scenă. Ce a urmat nu voi uita niciodată, pentru că a fost extraordinar totul. Mi-am propus de nenumărate ori să scriu despre această experiență inedită pentru mine, dar mereu am amânat momentul și tare mă tem că nu voi reveni asupra lui. Asta e, nu putem face tot ce vrem, mai lăsăm destule lucruri neterminate.

După vreo cinci stații am coborât la London Bridge pentru că prin zonă sunt numeroase obiective atractive pe care nu le-am văzut sau doar am trecut pe lângă ele. Puteam alege stația Westminster unde oferta e mult mai bogată, dar pe acolo am mai fost de câteva ori și chiar am scris despre ce am văzut. După ce am urcat la suprafață cu scările rulante ale stației, cum nu aveam nici un plan, m-am gândit să merg acolo unde se îndreaptă cei mai mulți trecători. După ce am trecut pe sub un pod feroviar vechi, am coborât niște scări și am intrat direct într-o hală în care o mulțime de consumatori se întrecea parcă într-un concurs gen cine mănâncă mai repede. Greu de descris gama variată de mirosuri emanate din toate locurile unde se servea mâncare, fiecare specializat pe anumite produse. Oameni de toate națiile și culorile mâncau bucatele specifice locurilor de unde se trăgeau, sau pe cele clasice (fripturi, pulpe, cârnați, pește, cartofi prăjiți etc), preocupați doar de ce au pe cartonaș sau în farfuriile de unică folosință.

De aici am trecut în halele unde se găseau legume, fructe, brânzeturi, produse de panificație, vinuri din toate regiunile lumii, ciuperci de cultură de o varietate deosebită. Pentru prima dată am văzut aici hribi, așa cum se găsesc prin pădurile noastre, dar care proveneau din ciupercării. Arătau atât de bine încât cu greu se putea rezista ispitei. Singura piedică în calea lor era prețul destul de piperat, triplu față de cel al clasicelor champignon, dar zău că merita. Inutil să spun că fiecare produs are locul său de desfacere, nu se amestecă fructele cu ciupercile sau pâinea cu brânzeturile. Am cumpărat o pâine de casă de la un producător care are în spate 180 de ani de activitate! Cel puțin așa scria în pliantele de la standul respectiv. Avea vreo zece feluri de pâine și toate arătau ca la mama acasă , cum sună reclama de la noi. Când am ajuns acasă am terminat-o în câteva minute, regretând că am cumpărat numai una.

Și acolo oamenii caută din ce în ce mai mult produsele tradiționale, preferă să dea un ban în plus ca să se aprovizioneze direct de la fermier.

Sunt ferme în jurul Londrei de unde poți cumpăra produsele agroalimentare de bază, de la carnea de porc, vită, pui sau oaie, la căpșuni, pătrunjel, varză sau ridichi. Toate culturile sunt în jurul casei, animalele la fel, iar fermierii lucrează pe bază de comandă fermă. Suni sau trimiți un mesaj cu ceea ce dorești și ți se spune imediat dacă poți merge acum după produse, sau trebuie să aștepți. Am fost după carne de porc și bucata solicitată a tăiat-o măcelarul direct din porcul sacrificat, care era cald încă. Te duci după un produs anume dar, de regulă, când vezi bunătățile din coșuri , mai cumperi și legume, fructe, conserve de casă, sucuri, dulcețuri sau murături. E un domeniu în expansiune, tot mai mulți londonezi apelând la acest sistem, devenind în timp clienți statornici ai producătorilor pe care îi vizitează cel puțin odată pe săptămână.

***

După ce am cam trecut pe la majoritatea standurilor din acea piață bogată, am ieșit în stradă unde mi-a atras atenția o impunătoare biserică veche, ce-mi stătea în drum. M-am apropiat de intrare și imediat am fost luat în primire de un bărbat cu ecuson care m-a poftit înăuntru, nu înainte de a-mi înmâna un pliant în care se găseau informații despre arătosul edificiu, precum și programul zilnic al activităților care se desfășoară acolo. După câteva momente am conștientizat că am intrat în Catedrala Southwark, una dintre cele mai vechi lăcașuri de cult din Londra.

Construcția ei a început în anul 1220, dar a fost finalizată după aproape două secole. Lăcașul a fost ridicat ca biserică a unei comunități medievale prospere la vremea respectivă. Ca și orice construcție de acest gen, Southwark Catedral a fost refăcută de mai multe ori, mai cu seamă în interior. Dar, chiar dacă în perioada victoriană a fost restaurată masiv, biserica și-a păstrat corul și minunata catapeteasmă de piatră construite în stil Tudor, care sunt printre cele mai vechi elemente de arhitectură gotică din Londra.

Situată oarecum într-un loc care nu se află în calea drumeților, catedrala este ignorată adesea de turiști, poate și pentru faptul că nu atrage prin ceva spectaculos. Cu toate acestea, neincluderea ei într-un circuit prin zona respectivă, ar reprezenta o mare pierdere, deoarece biserica are unul dintre cele mai interesante interioare. Naosul păstrează câte ceva din zidăria de piatră originară și fascinantele reliefuri din secolul al XV-lea.

Ca să nu mai vorbim că acolo se află monumentul celui mai celebru enoriaș pe care parohia Southwark l-a avut în cei peste 700 de ani de existență. Este vorba de William Shakespeare, care a locuit în acest cartier între anii 1599-1611. Și dacă el a ales să fie înmormântat în biserica Sfânta Treime din orășelul în care a văzut lumina zilei, fratele său, Edmund, este îngropat în această catedrală. Am putea spune că este catedrala dramaturgilor pentru că pe marginea pereților sunt destule mormintele cu pietre funerare speciale în care își dorm somnul de veci autori care astăzi nu mai înseamnă mare lucru pentru publicul larg.

Londra a fost dintotdeauna centrul activității religioase din Regatul Unit, chiar dacă primatul Bisericii naționale (Biserica Anglicană), își are sediul administrativ la Canterbury. Cei doi episcopi anglicani ai Londrei sunt Episcopul Londrei, al cărui scaun este impresionanta Catedrală Sf. Paul, și Episcopul de Southwark, sub a cărui ascultare se află credincioșii de la sud de Tamisa. Evenimentele religioase importante din metropolă, care implică o prezență numeroasă, se desfășoară Sf. Paul sau la Catedrala Westminster. Arhiepiscopul de Westminster este șeful enoriașilor britanici de confesiune catolică.

Dar Londra este și cel mai mare centru al Islamului din Marea Britanie, Moscheea Centrală situată lângă Regent’s Park este frecventată de un număr imens de credincioși. Este o clădire uriașă, cu un turn semeț pe care stă așezată semiluna. Zilnic este un permanent du-te-vino prin zonă, iar la anumite ore islamiștii sunt majoritari pe străduțele adiacente, dar și în partea de parc din vecinătatea moscheii. Am trecut de zeci de ori pe lângă moschee, dar ceva m-a oprit să încerc să intru în ea. Afară, în stradă, sunt prezenți toată ziua credincioși care vând cărți sau alte însemne religioase specifice islamului. Nici nu cunosc regulile de acces, dar mi-am propus să fac pasul și să-i trec pragul, evident dacă există această posibilitate.

După rugăciune oamenii se revarsă în imensul parc, punctul lor de atracție fiind lacul populat cu o varietate mare de păsări: rațe, pescăruși, gâște, lebede, porumbei, egrete, pelicani de rase diferite. Musulmanii sunt principalii furnizori de hrană pentru păsări, majoritatea venind cu semințe, orez, grâu, porumb, mei, iar spectacolul este fascinant. Copiii împrăștie mâncarea, păsările vin din toate părțile, porumbeii se urcă să ciugulească boabele direct din palmele lor, iar părinții sau apropiații imortalizează spectacolul în fotografii sau filme. Sunt momente în care cel ce distribuie hrana pur și simplu nu se mai vede din mulțimea de păsări care-l înconjoară.

***

Să ne întoarcem la Catedrala Southwark și să vă povestesc pățania lui Thomas Frederick Butler (născut în 5 martie 1940), cel care la 12 septembrie 1998 a fost întronat  al nouălea Episcop Southwark, retras din activitate în 5 martie 2010. Tom Butler este cel mai cunoscut episcop anglican de Southwark, și asta nu pentru că a deținut funcția în zilele noastre, ci datorită unor fapte în care a fost implicat direct, ba uneori chiar a avut rolul principal.

Cea mai mediatizată pățanie a episcopului a început în seara zilei de 5 decembrie 2009, când a fost invitat la recepția de Crăciun oferită de Ambasada Irlandei la Londra. Printre cei trei sute de invitați de marcă s-a numărat designerul Paul Costelloe, dar și episcopul Tom Butler. Îmbrăcat în veșmânt preoțesc, prelatul s-a întreținut cu personalitățile prezente, a gustat din mâncările ademenitoare pe care le-a udat cu păhărele de băutură. Se pare că după o vreme i s-a rupt filmul, motiv pentru care relatările din presă, bazate pe povestirile martorilor, sunt contradictorii în unele părți.

Astfel, unii susțin că l-au văzut pe episcop cum a intrat într-un Mercedes care nu era a lui, parcat în apropiere, după care s-a apucat să arunce pe trotuar jucăriile de pluș ale unui sugar aflate pe bancheta din spate.

Alții au povestit că Tom Butler ar fi plecat spre stația de metrou pe jos, a nimerit-o, dar a schimbat trei metrouri până să ajungă la reședința sa, cu toate că în zonă era o stație de autobuz care mergea direct spre casa episcopului. Cert este că niciunul dintre martori nu pot să spună cât a băut părintele, doar că l-au văzut foarte bine dispus, deși avea probleme vizibile cu menținerea echilibrului.

Primul episod pare că s-a petrecut aievea, pentru că iată ce a declarat Paul Sumpter, om de afaceri din Kent, proprietarul Mercedes-ului, căruia i s-a declanșat alarma în jurul orei 21, întrerupându-i astfel partida de biliard în care era angrenat:

”Am ieșit repede afară din casă și am văzut că ușile mașinii mele erau deschise, iar un bărbat care părea să fie beat stătea pe bancheta din spate, cu picioarele atârnate afară, și arunca pe trotuar jucăriile copilului meu. Apoi a ieșit din mașină, s-a împleticit, a căzut și a rămas lat pe trotuar. Noi ne-am oferit să chemăm ambulanța, dar nu ne-a permis. Când s-a ridicat, după o vreme, bărbatul răvășit de beție le-a spus curioșilor adunați în jur: Sunt episcopul de Southwark. Asta fac eu!

Necazurile lui Sumpter au început după trei zile, atunci când a găsit servieta episcopului în mașină și s-a grăbit, ca un bun cetățean cum se considera, să o predea polițiștilor. Atât i-a fost pentru că organele legii i-au luat la puricat Mercedes-ul vreme de patru ore, dintr-un motiv despre care el habar nu avea. În servieta episcopului Tom Butler erau claie peste grămadă documente ale Ministerului Apărării, câteva scrisori de la Arhiepiscopul de Canterbury și un romanul Sfârșitul în lacrimi. Și cum nu îi stă bine unui om care ar trebui să aibă frică de Dumnezeu, episcopul a negat detaliile astea, continuând să susțină că suferă de o amnezie care nu-i permite să-și amintească ce i s-a întâmplat.

Episcopul-actor a continuat să-și joace rolul și a doua zi după cheful de care nu-și putea aminti cum s-a încheiat. El a apărut în fața enoriașilor răvășit, cu capul descoperit, motivând că-l împiedică cucuiele dobândite  în împrejurări ciudate să poarte mitra. El le-a povestit enoriașilor că aseară a fost atacat de persoane necunoscute, jefuit de servietă și telefonul mobil, bătut cu bestialitate și abandonat într-un șanț. ”Ca episcop, merg la recepții de 20 de ani. Nu este în stilul meu să beau. Sunt elemente ciudate în această poveste”, a adăugat Butler,  într-o încercare patetică de a potoli bârfele și a acoperi vocile care îi cereau demisia.

Nici după vreo două săptămâni de la întâmplarea cu pricina episcopul n-a cedat, refuzând să recunoască faptele petrecute. Într-un interviu realizat pe BBC Radio 4 difuzat în 19 decembrie, Butler a reiterat declarația sa inițială în care susținea că nu a băut foarte mult din moment ce a fost în stare să ajungă la casa lui de la locul unde s-a ținut recepția ambasadorului irlandez. Ba mai mult, mirat că nu își poate aminti ce s-a întâmplat cu el în cele câteva ore, a decis să efectueze niște teste medicale.

Sigur că episodul s-a dovedit a fi foarte jenant pentru un episcop anglican cunoscut în lumea bisericii ca admiratorul unei discipline de fier, mai ales atunci când era vorba de preoții tineri prinși sub influența băuturilor alcoolice. Lui Butler i s-a cerut să demisioneze imediat, comportamentul lui fiind considerat de neacceptat. ”Dacă e adevărat că a fost beat, trebuie să demisioneze. El poate fi iertat pentru rătăcirea din seara respectivă, dar nu poate continua în funcția de episcop. El ar trebui să fie model pentru cler și enoriași, dar fiind găsit în stare de ebrietate într-un jgheab (șanț), nu poate fi un exemplu bun. Nu e comic, e trist pentru el și pentru Biserică”, a spus în The Independent, Alan Craig, șeful unui grup din Consiliul Newham.

***

Catedrala Southwark a fost locul în care a avut loc expunerea unei statui inedite a lui Iisus Hristos, evenimentul a stârnit numeroase comentarii pro și contra. Asta pentru că sculptura a fost realizată din umerașe pentru haine. S-a întâmplat la sfârșitul lunii februarie, 2012. Sculptura, mă rog, așa i-a spus toată presa, a fost făcută de un artist destul de cunoscut, David Mach, unul dintre nominalizații din același an la Premiul Turner. Lucrarea îl prezintă pe Iisus pe cruce, în momentele de agonie, artistul folosind 3.000 de umerașe pentru a o putea finaliza. Foarte mândru de isprava lui, David Mach a declarat că ”Figura lui Iisus Hristos în agonie simbolizează toate grijile şi nenorocirile din lume”. El și-a întitulat opera Mori mai greu. Inventiv, Mach a lăsat cârligele umerașelor în afara formei principale a corpului, rezultând un fel de aură spectaculoasă în jurul siluetei.

David Mach nu este un artist oarecare, el ocupă postul de profesor de sculptură la prestigioasa Academie de Științe Royal Londra încă din anul 2000. ”Figura lui Iisus arată durerea pe care a simțit-o acesta în momentul în care a fost răstignit pe cruce. El apare în lucrare ca și cum ar fi împuns cu mii de sulițe, arată pe deplin sacrificiul făcut pentru oameni”, a mai spus artistul. Nu a fost prima oară când a apelat la această tehnică mai puțin obișnuită, de-a lungul carierei a mai creat sculpturi care reprezentau astronauți, maimuțe sau tigri. Sculptura Mori mai greu a fost realizată special pentru celebrarea a 400 de ani, împliniți în 2011, de la tipărirea Bibliei în cunoscuta versiune King James.

Grigore Ciascai