2015 a fost anul lansării filmului „Cincizeci de umbre ale lui Grey”, un multaşteptat erotic care a dezamăgit şi a stârnit controverse, dar a adunat peste jumătate de miliard de dolari la box-office. Pe de altă parte,filme indie continuă să depăşească limitele erotismului cinematografic. Iată cele mai bune 15 filme independente despre sex, conform publicaţiei Empire, într-o ordine aleatorie.
Frumoasa de zi (1967)
Drama erotică a lui Luis Buñuel despre o gospodină plictisită și cu probleme, care alege prostituția este una dintre cele mai mari realizări din cinematografia suprarealistă de până în prezent. După toate aparențele, Severine (Catherine Deneuve) duce o existență burgheză perfectă – e căsătorită cu un chirurg bogat, are tot timpul din lume și îşi câştigă admiratori oriunde merge. Cu toate acestea, în interior, ea este consumată de fantezii sexuale virulente care-i amenință sănătatea mintală. Pe la spatele soțului ei – ea refuză să facă sex cu el, din motive necunoscute – Severine decide să se complacă în fanteziile ei, care variază de la masochism la sclavie. Ea se alătură unui bordel local de înaltă clasă, declanşând un curs de evenimente care se dovedesc distructive și fataliste. Severine devine sclava dorințelor ei cele mai profunde și mai şocante. Plimbându-ne prin catacombele labirintice ale imaginației lui Severine, Buñuel descrie poetic adevărata sursă de gratificare sexuală: mintea.
Blue Is the Warmest Color (2013)
Filmul care descrie în detaliu sexualitatea școlăriței Adèle (Adèle Exarchopoulos) a făcut valuri la Cannes în 2013, câștigând Palme d’Or pentru regizorul Abdellatif Kechiche și ambele actriţe principale. În timp ce prietenele ei guralive cred că Adèle ar trebui să fie cu orice băiat doreşte, ea este puternic atrasă de o artistă lesbiabă cu păr albastru pe nume Emma (Léa Seydoux). Filmul urmăreşte povestea de dragoste pe parcursul mai multor ani. Fiecare nuanță din relația lor este explorată, de la diferențele între părinți (părinții lui Adèle sunt conservatori, ai Emmei mai toleranţi) până la excluderea ulterioară a lui Adèle de către prietenele ei. În timp ce filmul a atras critici pentru scenele de sex explicite, energia carnală a acestor momente arată trezirea sexuală a lui Adèle într-o manieră atât de viscerală încât atracția ei pentru Emma nu poate fi negată.
Abisul sufletului (1996)
Filmul lui Lars von Trier explorează sexualitatea cu o combinație puternică de empatie, furie și romantism. În centrul filmului este Bess McNeill (Emily Watson), o femeie cu o istorie întreagă de probleme psihologice, al cărei soț ateu Jan (Stellan Skarsgård) îi cere să se culce cu alți bărbați, după ce un accident îl paralizează. Von Trier examinează cu atenție și sensibilitate atitudinea fiecărui soț față de sex. Mai precis, el arată cum combină Bess concepțiile despre păcat și necredință, precum și modul în care, aşa cum arată Jan, intimitatea sexuală poate fi realizată la figurat. Watson caută cu disperare sex pentru a-şi păstra căsătoria, iar von Trier realizează un film captivant despre dragoste, sex, credință – și cât de dificil poate fi să se facă distincția între ele.
Lucia şi sexul (2001)
Sex, moarte, sex, depresie şi mai mult sex inundă ecranul în sălbaticul film al lui Julio Médem. Lucia (Pax Vega) îl întâlneşte pe scriitorul Lorenzo (Tristan Ulloa), pe care ea pretinde că-l iubeşte pe baza adorației pentru scrierile lui. Ei încep o relație sexuală intensă. Dintr-o aventură de-o noapte pe care Lorenzo a avut-o cu șase ani în urmă cu Elena (Najwa Nimri) a rezultat un copil, deși Lorenzo nu ştie inițial, deoarece nu ştia cum o cheamă. Lorenzo află despre copil şi începe o aventură cu dădaca, Belen (Elena Anaya). Trio-ul Lorenzo, Lucia și Belen devine chiar mai interconectat pe măsură ce filmulprogresează, provocând mai multă confuzie și intrigi. Interacțiunile lor par aproape o coincidență, deşi sunt unite prin dragoste si sex.
Terapie de şoc (1996)
Producătorul James Ballard (James Spader) și Dr. Helen Remington (Holly Hunter) dezvoltă o conexiune sexuala intensă, după ce se ciocnesc într-un accident auto fatal. Ceea ce urmează este o explorare extrem de grafică și vag psihologică a atracției și fetișului. În timp ce îmbrățișează extreme hiperbolice în descrierea actului sexual, „Terapia de şoc” porneşte dintr-un punct familiar: o căsătorie deschisă, în care sexul este plictisitor. Pe măsură ce Ballard și Remington încearcă să-şi dea seama exact ce s-a întâmplat cu ei, publicul este captivat de călătoria lor şocantă. Cronenberg a declarat că scopul filmului a fost să-şi dea seama de ce îl face. Ca urmare, ideile și considerațiile lui provocatoare nu ajută, dar pot fi recunoscute de toți cei care-l vizionează.
O iubire imposibilă (2000)
Wong Kar-Wai a capturat iubirea neîmpărtăşită în formă filmică cu acest poem al tensiunii dintre iubire și împlinire sexuală. În Hong Kong, doi vecini descoperă că soții lor au o aventură. În timp ce caută probe, încep şi o poveste pasionată de dragoste, dar cad de acord să nu imite acțiunile duplicitare ale soților lor. Dar pe măsură ce relația progresează, cuplul se blochează în virtute. Frica exclude posibilitatea de a fi fericiţi împreună. Filmul este o serie de întâlniri impresioniste, în care pasiunea reprimată a cuplului izbucneşte din nou şi din nou. Erotismul nu se naşte din ceea ce este pe ecran, ci din potențialul imaginat a ceea ce ar putea fi.
La chambre bleu (2014)
Filmul lui Mathieu Amalric a avut premiera la Festivalul de Film de la Cannes în 2014. Povestea unui agent de vânzări de tractoare, Julien, și aventura lui cu o „femme fatale” locală, Esther. Filmul sare între trecut și prezent; pe măsură ce autoritățile îl interoghează pe Julien, scenele care au condus la crimă sunt prezentate într-o dimensiune paralelă a timpului. De la secvența de deschidere, sexul este tema principală a filmului, iar tonul este stabilit când picură sânge pe pat. Amalric îşi expune stilul vizual abil, subliniind importanța prim-planurilor și motivelor. Prin repere vizuale, el explorează vina şi dorinţa. Pasiunea devine violentă. Fanteziile sexuale se transformă într-un coșmar erotic scăpat de sub control, iar filmul expune o dorință sexuală care împiedică personajele să se bucure de viața pe care ei şi-au dorit-o întotdeauna.
Ultimul tango la Paris (1972)
În filmul erotic al lui Bernardo Bertolucci, Marlon Brando şi Maria Schneider joacă doi îndrăgostiţi care se întâlnesc în mod neașteptat când vor să închirieze același apartament. Ei se angajeze într-o relație sexuală anonimă, dar pasională – deși nu-şi știu numele, ei devin din ce în ce mai legaţi. Dar cu cât mai multe îşi dezvăluie, cu atât mai puțin relația lor pare să funcționeze. În această abordare dramatică și unică a unei relaţii, este limpede că, uneori, când relațiile merg dincolo de sex, lucrurile se complică. Bertolucci face filmul din perspectiva foarte crudă şi intimă asupra sexulu, fără complexitatea relațiilor și poveştilor personale care dau greutate narațiunii. Rezultatul este un film erotic în fiecare cadru. După câteva minute din scena cu unt infam, veți ști exact de ce.
Nimfomana (2013)
Controversatul regizor a creat o poveste despre auto-proclamata dependentă de sex Joe (Charlotte Gainsbourg), care este găsit bătută de Seligman (Stellan Skarsgård). În cele patru ore ale celor două părți ale filmului, Joe explică lui Seligman trecutul ei sexual. Experiențele lui Joe prezintă dezvoltarea sexualității și curiozitatea care vine odată cu ea. Înainte de lansare, unii au considerat „Nimfomana” un film pornografic și lipsit de substanță, dar intenția filmului a fost de a vedea sexualitate dintr-o perspectivă exclusiv feminină. Cele mai multe scene o prezintă pe Joe ca fiind asertivă în trecut, în timp ce Seligman oferă meditații analitice cu privire la acțiunile sale în prezent. Din această perspectivă, filmul demonstrează cum sexul oferă putere.
The Overnight (2015)
Filmul erotic hilar al lui Patrick Brice are o distribuție cvartet – Adam Scott, Taylor Schilling, Jason Schwartzman și Judith Godrèche – şi tratează expert tema incomodă a două cupluri care nu se cunosc, dar ajung să fie posibili swingeri de-a lungul unei seri bizare. În timp ce filmul include o tonă de scene interzise minorilor, „The Overnight” primește puncte bonus reale pentru manipularea poveştii swinger cu cea mai mare grijă. La sfârșitul vizionării, filmul rămâne o perspectivă asupra modului în care conformitata suburbană reduce scânteia între părinți și cum o nouă experiență sexuală poate (doar poate!) ajuta la revenirea pasiunii.
Secretara (2002)
Înainte de adaptarea cinematografică a cărţii „Cincizeci de umbre ale lui Gray”, „Secretara” lui Steven Shainberg adus pe ecran relaţiile BDSM (Bondage & Discipline, Dominance & Submission, Sadism & Masochism). Maggie Gyllenhaal o interpretează pe Lee Holloway, o femeie instabilă provenind dintr-o familie disfuncțională, care este angajată ca secretară a avocatului E. Edward Grey, în ciuda stângăciei ei, supercalificării și greşeliilor de grafie neîncetate. Greşelile de grafie condimentează relaţia lor, iar Holloway sfârșește prin a deveni o supusă perfectă. Mai degrabă decât să exploateze relația sexuală, sexul și comportamentul legat de sex sunt menite să fie bizare și comice. Personajele sunt excentrice, iar relația lor funcționează, din cauza ciudăţeniilor lor sexuale. În această lume, BDSM nu este ceva de studiat sau de diagnosticat, ci duce la scene de sex grafice.
Terapie specială (2012)
Sexul pe ecran va fi mereu folosit ca o metaforă a legăturilor umane, dar rareori este o metaforă la fel de vulnerabilă, sensibilă și emoționantă ca în filmul scenaristului-regizor Ben Lewin. Dureros jefuit de o nominalizare la Oscar pentru cel mai bun actor, marele John Hawkes îl joacă pe poetul afectat de poliomielită Mark O’Brien cu un optimism de invidiat și plin de umor. Trăindu-şi viața cu un plămân de fier, O’Brien nu a avut niciodată șansa de a face sex, așa că angajează un surogat (Helen Hunt), pentru a ajuta-l să-şi piardă virginitatea înainte ca moartea să-şi ia tributul. Ciudat, intim şi sfâşietor, „Terapie specială” portretizează neobișnuita relația și legătură specială dintre angajator şi angajat, care înflorește pe măsură ce cei doi amână actul murdar până la următoarea lor întâlnire. În mâinile lui Lewin, Hawkes și Hunt, sexul nu a fost niciodată mai emoţionant.
Sex, minciuni şi casete video (1989)
Steven Soderbergh a avut un debut remarcabil cu acest film care a câștigat prestigiosul Palme d’Or la Cannes. Deşi este primul cuvânt din titlu, sexul nu este reprezentat vizual aproape deloc, deși este prezent în aproape fiecare replică. Ann (Andie MacDowell) este o soție elegantă, care consideră sexul reconfortant. Ea este căsătorită cu John (Peter Gallagher), care se întâmplă să se fi culcat cu hiper-sexuala soră a Anei, Cynthia (Laura San Giacomo). Lucrurile iau o întorsătură interesantă când prietenul din facultate a lui John, Graham (James Spader) vine în vizită. În loc de vechiul său „frate”, John este surprins să descopere un om liniștit, misterios și contemplativ, cu un hobby constând în filmarea femeilor care vorbesc despre experiențele lor sexuale. Pe parcursul filmului, sexul este discutat ca instrument vital pentru plăcere carnală, trădare vicioasă, auto-descoperire și eliberare. Nu este vorba despre act în sine, ci despre consecințe.
Ruşine (2011)
A doua colaborare dintre regizorul Steve McQueen și actorul Michael Fassbender, „Rușine” face o treabă remarcabilă din a face sexul neatrăgător, ceea ce este imperativ pentru un film care detaliază stilul de viață abuziv al unui dependent de sex. Brandon (Fassbender) este un om de afaceri tânăr, atrăgător, de succes și extrem de activ sexual, trăind ceea ce este adesea promovat ca fiind o „viață bună”. Și totuși, sexul și succesul la 30 de ani sunt o povară pentru Brandon, iar fiecare orgasm este descris mai mult ca o tortură, nu ca fericire. Viața lui este fără rost, iar McQueen îi surprinde frumuseţea intensă şi durerea, fie printr-un cadru lung pe străzile reci din New York, fie o plimbare nudă prin apartamentul lui Brandon, fie prin prim-planuri cu suferința fizică din timpul actului sexual. În „Rușine”, sexul este suferință care înstrăinează, mai degrabă decât actul care apropie doi oameni.
She’s Lost Control (2014)
Dacă „Terapie specială” ar avea o soră conştientă de sine, ar fi acest film al lui Anja Marquardt, care urmăreşte un surogat sexual în existența ei singuratică și fizic vulnerabilă. Filmul lui Marquardt explorează repercusiunile întunecate ale terapiei sexuale cu un ochi neclintit. Când surogatul dezvoltă sentimente pentru unul dintre clienţii ei, însăşi sensul intimităţii este pusă în discuţie. „She’s Lost Control” este o meditație brutală asupra limitelor empatiei.
Adrian Tudor
