Maria Bălaşa-Chira este învăţătoare şi a reuşit să-şi pună amprenta pe generaţii întregi de elevi.

Pornind însă de la pasiunea ei pentru tot ce înseamnă lucru de mână a reuşit să le transmită şi elevilor ei pasiunea pentru autentic, frumos şi tradiţiile Maramureşului. A iniţiat un proiect unic în judeţ, „Drumul lânii” care a câştigat marele premiu la nivel naţional, departajat fiind prin voturi venite din întreaga ţară.

Cine este Bălaşa-Chira Maria?
O persoană ca oricare alta… M-am născut în Copalnic, unul din cele mai frumoase sate din Maramureş. Sunt căsătorită şi am o fetiţă în clasa a VI-a la Liceul de Arte, Baia Mare care studiază pianul la clasa d-nei prof. Mariana Tilcă. Sunt profesor pentru învăţământul primar la Şcoala Gimnazială „Lucian Blaga”, Baia Mare, la clasa a II-a B.
Am urmat cursurile Liceului Pedagogic Sighetu Marmaţiei, apoi am studiat la Facultatea de Pedagogie şi Ştiinţe ale Educaţiei din cadrul Universităţii de Vest Vasile Goldiş, Arad şi în final am absolvit Masteratul în Management Educaţional la Universitatea de Vest Vasile Goldiş, Arad.
Azi mă declar o persoană împlinită atât pe plan personal, cât şi profesional.

Pasiunea pentru tradiţii…
Fiecare dintre noi este un artist. Dacă încă din copilărie, Dumnezeu te binecuvântează cu părinţi care te învaţă cum să observi o floare, cum să priveşti cerul, cum să te bucuri de furtună, este imposibil să nu descoperi latura de artist care zace în tine. Eu am avut parte de toate acestea… Îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-am născut la sat. Pasiunea pentru tradiţii a pornit din familie. Părinţii mei sunt oameni simpli, credincioşi şi mi-au dat o educaţie sănătoasă. Mama îmi spunea mereu să am grijă de valorile sufleteşti. Fiind o femeie foarte harnică, n-am văzut-o niciodată stând. Chiar şi atunci când se odihnea, mâinile ei lucrau ceva… torcea, tricota, cosea, croşeta. Dumneaei mi-a insuflat această pasiune pentru tradiţii. Serile lungi de toamnă şi de iarnă le petreceam într-o cameră, la gura sobei, cu zbârnăitul suveicii până târziu, în noapte. Eram copil şi încercam să observ, curioasă, cum firul de lână ia forma unei ţesături, a unui covor multicolor, a unui ştergar cu alesătură, a unei cergi sau a unui val de pânză. Uneori adormeam pe canapeaua de lângă războiul unde mama ţesea neobosită şi mă frământa mult gândul când voi deprinde acest meşteşug şi când va veni ziua binecuvântată în care voi ţese alături de mama?
Fiecare lucru are timpul lui.

Unde ai învăţat să faci lucru de mână?
Într-o seară târzie de toamnă, când în casă mirosea a dovleac copt, mama m-a chemat lângă ea şi m-a întrebat duios: „Vrei şi tu să ţeşi?”… Of, cât am aşteptat acest moment!… Cu răbdare şi pricepere, aşa cum orice mamă procedează cu copilul ei, mi-a arătat cum se face rostul, cum suveica duce firul, cum spata îl domoleşte pe bătătură şi rând după rând cum ţesătura prinde viaţă. Din clipa aceea, m-am simţit un alt om. Mama pentru mine a fost şi va rămâne un artist. Doamne, ce binecuvântare!…
Am ţesut alături de mama cergi, covoare, scoarţe cu zeci de gheme pe un rând .

Cine te-a învăţat să ţeşi, să coşi?
Într-o zi, a chemat o vecină şi au urzit pentru pânză pe un alt război… Vorbeau încet, mai mult şoptit, iar eu eram tare curioasă să aflu ce pun la cale… Spre seară, mama mi-a spus: „Acest război l-am pregătit pentru tine. Am urzit aproape 30 de metri pentru pânză”. M-am apucat în acea seară de ţesut şi am continuat toată vacanţa. Parcă nu mai aveam alt scop…

De ce pânză, de ce covoare?
Odată plecată la liceu, n-am mai avut timpul necesar pentru asemenea preocupări. Veneam rar acasă şi vacanţele erau prea scurte. Vara sunt multe munci agricole la ţară şi nu era timp pentru ţesut. Apoi, tot mai rar punea mama războiul. Lâna o torcea la un atelier în satul Ruşor şi războiul de ţesut se odihnea în podul şurii…
Amintirea îmi era vie şi zbaterea am resimţit-o mai ales în toamna anului trecut. Locuiesc în Centrul Vechi al oraşului, într-o casă veche, spaţioasă, cu încărcătură istorică şi cu trecut. Într-o seară, când lemnele trosneau în şemineu şi ploaia îşi scria povestea ei pe geam, mi-am amintit de serile când ţeseam. Am sunat-o pe mama să aflu dacă mai are războiul de ţesut. Răspunsul ei mi-a dat emoţii. În următoarea zi l-am adus la mine, l-am montat într-o cameră şi în aceeaşi zi, tot mama m-a ajutat să urzesc. Am cumpărat lână, am tors-o la Cluj şi la Argeş. O parte din ea, am rugat-o pe mama să mi-o îndruge şi m-am apucat să ţes covoare. Am un concept al meu despre care probabil vă voi spune altă dată.

Îţi înveţi şi elevii să preţuiască tradiţiile. Crezi că vor rămâne cu ceva?
Pasiunea pentru ţesut le-am insuflat-o şi elevilor mei, când în ianuarie le-am vorbit despre acest meşteşug. Le-am arătat câteva din lucrările mele şi am gândit împreună un proiect, pe care l-am numit „Drumul lânii”, o activitate derulată în săptămâna Şcoala Altfel, o săptămână în care am organizat şezători în diverse locaţii, finalizându-l la Botiza, cu sprijinul d-lui Anton Rohian. Acest proiect a avut o ascensiune spectaculoasă, a fost nominalizat ca Activitate de succes, la nivel naţional şi ne-am clasat pe locul întâi, la domeniul Artistic.

Să ne spui despre Drumul lânii

Mă mândresc cu faptul că împreună cu elevii clasei mele am reuşit să aducem în Maramureş trofeul la această categorie şi să demonstrăm unei ţări întregi că maramureşenii sunt artişti autentici. Pe această cale mulţumesc colectivului de părinţi care m-a sprijinit pe tot parcursul derulării proiectului, colegilor mei care s-au implicat şi tuturor oficialităţilor oraşului care ne sunt parteneri.

Ţi-ai golit o cameră să ai loc pentru un război de ţesut. De ce?
Timpul liber, atât cât mai rămâne, mi-l petrec în atelierul amenajat acasă, unde am deja trei războaie. Unul a cărui poveste v-am relatat-o mai sus, un altul la fel de vechi cumpărat de la o bătrână din Oarţa de Sus, iar ultimul este achiziţionat din Germania. Acesta este un război manual, de generaţie mai nouă, cu suveică zburătoare.
Dumnezeu m-a binecuvântat cu un soţ harnic şi iubitor care mă înţelege şi mă ajută în tot ceea ce fac. Spre deosebire de mine, el nu a avut de-a face până acum cu un război de ţesut, dar acum ţese singur într-o zi metri întregi de pânză.
Ne dorim să dezvoltăm în viitor acest atelier, să punem pe picioare o mică afacere de familie şi încet, încet să mai achiziţionăm câteva războaie, dar să implicăm şi alte persoane în acest meşteşug.

Ce planuri ai de viitor?
Am participat la Wool Floor Show London cu un catalog care prezintă o parte din produsele noastre, primind multe aprecieri. Am stabilit multe contacte, fiind invitaţi să ne înscriem cu câte un produs într-o competiţie care se organizează lunar.
Pentru această vacanţă, care se apropie, am planuri mari. Vreau să pregătesc câteva creaţii vestimentare cusute manual pe pânză ţesută şi câteva covoare din lână vopsită cu plante, iar apoi să vă invit la prima mea expoziţie. Mai multe nu vreau să vă dezvălui despre visul meu în momentul de faţă, dar cu ajutorul lui Dumnezeu vă asigur că voi încerca să păstrez tradiţia şi arta ţesutului prin toate proiectele ce vor urma.