Învierea Domnului sau sărbătoarea Paştilor este praznicul despre care putem spune că nu are un început, în sensul că el se naşte odată cu creştinismul. Împreună cu duminica, sărbătoarea săptămânală a creştinilor, Paştile a fost sărbătorit încă din epoca apostolică.

Duminica Învierii, aşa cum se înfăţişează ea astăzi, este expresia firească a evoluţiei misterului pascal trăit de vechea Biserică creştină, păstrat şi desăvârşit, de-a lungul veacurilor, de Biserica Ortodoxă. „Sărbătoarea Paştilor constituie misterul central şi dominant al cultului ortodox, care îşi aruncă razele peste întregul an liturgic şi cult ortodox“, spunea părintele profesor Ene Branişte.

Dacă în centrul istoriei mântuirii se află activitatea răscumpărătoare a Mântuitorului şi Jertfa Sa (Patimile, moartea pe Cruce şi Învierea din morţi), în inima sau centrul anului bisericesc stau Paştile sau sărbătoarea Învierii, precedată de Săptămâna Sfintelor Patimi. Acest fapt face din sărbătoarea Învierii Domnului cea mai mărită, îmbucurătoare şi solemnă dintre sărbătorile anului. Duminica Învierii „guvernează întocmirea întregului ciclu mobil de sărbători al anului bisericesc“, amintindu-ne de trecerea noastră de la întuneric la lumină şi de la moarte la viaţă: „Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruinţă“ (Cântarea 1 din Canonul Paştilor).

Potrivit tradiţiei liturgice vechi a Bisericii noastre, conservată în Tipicele de origine studită (constantinopolitană), anul liturgic începea, ca şi astăzi, în noaptea Paştilor. De data Paştilor era „legată ordinea (succesiunea) şi denumirea duminicilor şi a săptămânilor de peste an, cu Evangheliile şi Apostolele care se citesc la Liturghie în tot cursul anului, ordinea celor 11 pericope evanghelice care se citesc la Utreniile duminicilor, cu luminândele şi stihirile evanghelice respective, precum şi ordinea celor opt glasuri ale cântărilor Octoihului“ (pr. prof. Ene Branişte).

Învierea Domnului – cea mai veche sărbătoare creştină

Cea mai veche şi mai strălucită sărbătoare a creştinătăţii este Învierea Domnului, numită şi sărbătoarea Paştilor, adică ziua în care noi „prăznuim nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci cu azimile curăţiei şi ale adevărului“, pe Hristos, „Paştile nostru“, Care „S-a jertfit pentru noi“ (I Corinteni 5, 7-8). Împreună cu duminica, sărbătoarea săptămânală a creştinilor, Paştile a fost sărbătorit încă din epoca apostolică. În conştiinţa Bisericii noastre, Învierea Domnului nu este doar cea mai veche sărbătoare creştină, ci şi începutul şi culmea tuturor sărbătorilor şi a praznicelor, după cum precizează şi Sfântul Ioan Damaschin: „Această aleasă şi sfântă zi, cea dintâi a săptămânii, împărăteasă şi doamnă, praznic al praznicelor este şi sărbătoare a sărbătorilor“ (Cântarea a 8-a din Canonul Paştilor).

De ce numim Învierea Domnului „Paşti“?

În creştinism, denumirea de „Paşti“ (în ebraică „Pesah“ â trecere) pentru sărbătoarea Învierii Domnului s-a păstrat deoarece Însuşi Mântuitorul S-a folosit de acest cuvânt atunci când le-a vorbit Apostolilor despre apropierea sărbătorii Paştilor: „Ştiţi că peste două zile vor fi Paştile şi Fiul Omului va fi dat să fie răstignit“ (Matei 26, 2). Întrebându-L pe Mântuitorul unde să pregătească Paştile, Apostolii au folosit acelaşi cuvânt: „Unde voieşti să-Ţi pregătim să mănânci Paştile?“ (Matei 26, 17). Este foarte posibil ca termenul ebraic „Paşti“ să fi trecut în vocabularul creştin mai ales pentru faptul că momentele istorice comemorate în cadrul sărbătorii noastre (Patimile, moartea şi Învierea Domnului) au coincis cu Paştile evreilor din acel an. Terminologia neotestamentară avea să influenţeze într-o măsură considerabilă viziunea creştinilor primelor secole, care înţelegeau prin cuvântul „Paşti“ atât Cina cea de Taină şi Patimile Domnului, care au avut loc în apropierea Paştelui iudaic, dar şi Învierea Domnului. Potrivit specialiştilor, săptămâna pe care noi o numin astăzi „Săptămâna Patimilor“ se numea în vechime „Săptămâna Paştilor“ sau simplu „zilele Paştilor“.

„Paştele Crucii“ şi „Paştele Învierii“

Referitor la sărbătoarea Paştilor, putem afirma limpede că, încă de la început, praznicul acesta a fost sărbătorit în toată lumea creştină, însă nu peste tot la fel. Izvoarele amintesc că în Biserica primară au existat mari diferenţe regionale în ceea ce priveşte data şi modul sărbătoririi Paştelui. Creştinii din părţile Asiei Mici şi ale Siriei, care aveau ca temei practica veche moştenită de la Sfinţii Apostoli Ioan şi Filip, luau în calcul ziua anuală sau lunară şi sărbătoreau mai întâi moartea Domnului („Paştile Crucii“) la 14 Nisan, apoi Învierea („Paştile Învierii“) la 16 Nisan, indiferent de ziua din săptămână în care cădea această dată. Partizanii acestei practici iudaizante mai erau numiţi şi „quartodecimani“, fiindcă sărbătoreau Paştile la 14 Nisan, adică în aceeaşi zi cu iudeii.

Iudaizanţii mai moderaţi („protopashiţii“) sărbătoreau Paştile duminica, însă întotdeauna legau această duminică de Paştile iudaic, chiar dacă de multe ori Paştile creştin cădea înaintea datei reglementare.

Cea mai mare parte a creştinătăţii însă (Apusul, Egiptul, Grecia şi Palestina) lua drept normă ziua săptămânală. Ei sărbătoreau, aşadar, moartea Domnului întotdeauna în Vinerea cea mai apropiată de 14 Nisan, iar Învierea – în duminica următoare, care cădea totdeausna după 14 Nisan sau după prima lună plină, după echinocţiul de primăvară. Moartea Domnului sau „Paştile Crucii“ era zi de întristare şi era sărbătorită cu post prelungit până în ziua Învierii. Învierea Domnului sau „Paştile Învierii“ era zi a bucuriei şi se sărbătorea, ca şi astăzi, prin agape şi cine. Practica aceasta era fondată pe învăţătura Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel.

În fine, o parte dintre creştinii din Galia sărbătorea Paştile la o dată fixă: 25 martie sau chiar 27 martie.

Cele două denumiri originare ale Paştelui creştin („Paştile Crucii“ şi „Paştile Învierii“) au fost conservate de către Biserica Romano-Catolică, care foloseşte doi termeni diferiţi pentru a indica atât „Paştile Crucii“ (Pasqua di Passione), cât şi „Paştile Învierii“ (Pasqua di Resurrezione).

Fixarea şi uniformizarea datei Paştilor în antichitatea creştină

Diferenţele cu privire la modul şi la data sărbătoririi Paştilor au dat naştere la dispute şi controverse aprige între creştinii primelor veacuri, în special în cursul secolului al II-lea, când au fost înregistrate adevărate schisme. Uniformizarea datei serbării Paştilor s-a încercat pentru întâia oară la Sinodul I Ecumenic de la Niceea din 325. Ca normă, Părinţii acestui Sinod au adoptat practica generală deja existentă în Alexandria, numită şi „computul pascal alexandrin“.

Potrivit liturgistului Badea Cireşeanu, Sinodul I Ecumenic ar fi hotărât ca să fie ţinută de toată Biserica practica romană, care de altfel era foarte apropiată de cea alexandrină. Hotărârile Sinodului I Ecumenic privind data sărbătoririi Paştilor prevedeau: Paştile trebuiau sărbătorite în fiecare an duminica; această duminică va fi cea imediat următoare lunii pline de după echinocţiul de primăvară; când 14 Nisan cade duminica, pentru a nu se sărbători odată cu Paştile iudeilor dar nici înaintea acestu-ia, Paştile va fi sărbătorit în duminica următoare. Sinodul I Ecumenic a mai stabilit ca, în fiecare an, data Paştilor să fie calculată de Biserica Alexandriei, din moment ce în acea vreme în Alexandria se aflau cei mai pricepuţi astronomi ai timpului. Această dată trebuia comunicată din vreme de Biserica Alexandriei tuturor celorlalte Biserici creştine.

Potrivit calculelor astronomice, data Paştilor putea varia într-un interval de 35 de zile, adică între 22 martie şi 25 aprilie. Stabilirea datei Paştilor a reprezentat încă din primele secole o preocupare a Bisericii; începând cu secolul al III-lea au fost alcătuite „Pascalii“ (tabele care cuprindeau data Paştelui pe mai mulţi ani), care însă erau mai mult sau mai puţin imperfecte ca urmare a echinocţiului de primăvară, care nu era fixat peste tot la aceeaşi dată.

Paştile – „Sărbătoarea luminilor“

Văzând în praznicul Învierii Domnului cea mai strălucită sărbătoare, creştinii au încercat în diferite moduri să exprime această realitate. Expresia desăvârşită a acestei înţelegeri o reprezintă fără doar şi poate imnografia, adică cântările din noaptea Învierii: „Acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul, şi pământul, şi cele de dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru Care s-a întărit“ (Cântarea a 3-a din Canonul Paştilor). Trebuie precizat însă că, alături de această viziune spirituală, s-a cristalizat la fel de bine şi o practică care se va generaliza începând cu împăratul Constantin cel Mare († 337), în sensul că, pentru a umple de lumină şi strălucire această sărbătoare, creştinii împodobeau cu lumini nu numai bisericile în care se săvârşea slujba Învierii, ci şi casele, oraşele, drumurile publice şi dealurile. Toate aceste lăcaşuri împodobite cu făclii înalte şi coloane de ceară sau torţe aprinse făceau din noaptea Învierii o noapte la fel de luminoasă precum ziua, o adevărată „sărbătoare a luminilor“.

Evoluţia sărbătorii Paştilor în ritul bizantin

Diferitele modalităţi de a înţelege şi de a „umple“ timpul din ajunul marii sărbători a Paştilor, mai exact a timpului dintre Vecernia unită cu Liturghia Sfântului Vasile cel Mare şi Utrenia Paştilor, mărturisesc ele însele despre evoluţia pe care sărbătorile pascale au cunoscut-o în ritul bizantin. Cei doi factori care au jucat un rol decisiv în a definitiva acest proces sunt: pe de o parte evoluţia extraordinară a Utreniei Paştilor, care devine adevăratul punct culminant al sărbătorii, în detrimentul vechii şi venerabilei Liturghii din ajun, iar celălalt, strâns legat de cel dinainte, se referă strict la momentul în care Postul Mare ia sfârşit.

Potrivit liturgiştilor, aceste aspecte scot în evidenţă lămurit faptul că rânduielile monastice încep, încetul cu încetul, să-şi pună amprenta asupra tuturor rânduielilor liturgice, în special asupra celor legate de duminica Învierii.

Caracterul mai mult sau mai puţin festiv al cinei (mesei de seară) din ajunul marelui praznic al Învierii ne arată în ce măsură putem considera că sărbătoarea Paştilor a început deja. Dacă vom considera „Hypotyposis“ (o formă comprimată a Tipicului de origine studită) drept unul dintre primele indicii, dar şi ca finalitate a acestei evoluţii, remarcăm că ne îndreptăm în direcţia unei sobrietăţi mereu mai mari şi de tip monastic.

Cu alte cuvinte, este vorba de existenţa unei conştiinţe mereu crescânde (care se îndepărtează de practica normală a regulilor penitenţiale ale postului), potrivit căreia sfârşitul postului este în noaptea Sâmbetei celei Mari.

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu timpul dintre cina (masa de seară) din ajunul praznicului Învierii şi Utrenia din noaptea de Paşti, în sensul că reflectă o evoluţie asemănătoare.

În timp ce „Hypotyposis“-ul atribuit Sfântului Teodor Studitul († 826) ne spune explicit că nu se face Pavecerniţa, ci se prevede doar un timp de odihnă după cină (masa de seară), alte documente precizează recitarea unor slujbe la chilie sau în biserică, în timpul dintre masa de seară şi Utrenia Paştilor, sau chiar un timp de rugăciune continuă până la Utrenie.

Evoluţia aceasta s-ar putea explica în felul următor: din dorinţa de a prelungi ajunarea, intervalul de timp menţionat de documentele mai vechi ca fiind timp în care fraţii mergeau la somn este acum umplut în mod treptat de o slujbă intermediară, care, la rândul ei, este prelungită prin citirea de lecturi suplimentare până la Utrenie.

Potrivit lui Bertoničre, discordanţele de structură şi lungime privind această slujbă intermediară, în Tipicele studite, nu dovedesc nimic altceva decât caracterul ei relativ recent. Este foarte probabil ca forma acestei „privegheri intermediare“ să fi fost determinată şi de diferite mănăstiri.

Câteva coordonate actuale ale sărbătorii Paştilor

Coordonatele actuale ale sărbătorii Paştilor sunt, în mare parte, cele pe care le-am enumerat până aici. Aş dori să precizez că anumite aspecte legate în primul rând de data sărbătoririi Paştilor vor apărea odată cu împărţirea în două a ortodocşilor în anul 1924. Bisericile Ortodoxe care nu au acceptat calendarul îndreptat, au continuat să sărbătorească Paştile după Pashalia veche, iar cele care au primit calendarul îndreptat (stilul nou) au sărbătorit pentru câţiva ani (până în 1927) Paştile pe stil nou. Din anul 1927 s-a stabilit, prin consens general, ca Bisericile care au adoptat stilul nou să sărbătorească Paştile după Pashalia veche, pentru a se înlătura dezacordul supărător dintre Bisericile Ortodoxe şi pentru a se restabili uniformitatea în toată Ortodoxia, cel puţin în ceea ce priveşte data celei mai mari sărbători creştine.

Hotărârea din 1927 a fost întărită la Conferinţa inter-ortodoxă de la Moscova din 1948. Ultimele propuneri legate de data sărbătoririi Paştilor au fost discutate la Chambésy în 1977, „unde reprezentanţii tuturor Bisericilor Ortodoxe au căzut principial de acord ca să se introducă peste tot calendarul îndreptat, iar Paştile să se serbeze între 22 martie-25 aprilie stil nou, conform normelor consfinţite la Sinodul I Ecumenic“ (pr. prof. Ene Branişte).

În ceea ce priveşte însă coordonatele spirituale actuale ale sărbătorii Paştilor, trebuie să spunem că ele sunt sensibil diferite de cele pe care le-am întâlnit în Biserica primelor veacuri. Redescoperirea adevăratelor coordonate ale Învierii Domnului reprezintă singura raţiune existenţială a acestei lumi.

Ouăle roşii

Prezenţa în creştinism a ouălor roşii este una simbolică şi reprezintă o altă mărturie clară a vechimii acestui mare praznic. În multe dintre mormintele vechi ale creştinilor au fost descoperite şi coji de ouă. Se pare că acest aliment nu lipsea de la agapele ce se făceau în acele vremuri. În antichitate, în special la egipteni, oul era simbol al lumii şi al eternităţii din moment ce forma lui pare a fi una perfectă şi fără început. Pentru iudei, dar şi pentru păgâni, ouăle erau simboluri ale creaţiei şi ale învierii.

Creştinii, încă de la început, au legat de ouăle roşii simbolismul învierii neamului omenesc prin Mântuitorul nostru Iisus Hristos, dar şi pe cel al creării din nou a lumii, culoarea roşie însemnând Sângele Domnului cel curs pe Cruce pentru noi şi pentru a noastră mântuire. „Oul pascal“ reprezintă, pe de altă parte, simbolul văzut al învierii morţilor, a cărei garanţie este însăşi Învierea cea din morţi a Domnului, Biruitorul morţii şi al iadului.

Din tradiţia creştină mai ştim că Maria Magdalena s-ar fi înfăţişat împăratului Tiberiu cu un ou roşu şi i-ar fi spus: „Hristos a înviat!“. Există păreri potrivit cărora acest fapt ar fi generat intro-ducerea ouălor roşii în cadrul sărbătorii Paştilor.

Pentru Fericitul Augustin, oul este expresie şi icoană a învierii morţilor: „Rămâne speranţa, care, după cum mi se pare, se aseamănă oului; căci după cum oul nu are sfârşit, aşa şi speranţa (în înviere) nu se termină niciodată“. Întrebuinţarea ouălor roşii în Biserică, la sărbătoarea Paştilor, reprezintă o practică nesigură, afirmă pr. prof. Ene Branişte.

Cu toate acestea, ea a fost asimilată de Biserică; drept dovadă, avem în Molitfelnic chiar şi o rânduială specială în „Sfânta şi marea Duminică a Paştilor“, în cadrul căreia se citeşte rugăciunea de binecuvântare a ouălor şi a brânzei (Molitfelnic, Bucureşti, EIBMBOR, 2006, p. 418).

Prelungirea praznicului Învierii

Sărbătoarea Învierii Domnului este cea mai solemnă dintre toate sărbătorile creştine din timpul anului bisericesc şi ei îi corespund rânduieli liturgice dintre cele mai frumoase. Rânduielile liturgice din Duminica Paştilor sunt diferite de cele săvârşite în tot restul anului bisericesc, în sensul că nici Vecernia, nici Pavecerniţa, nici Miezonoptica, nici Utrenia şi nici Ceasurile bisericeşti nu mai corespund rânduielilor obişnuite. Aceste rânduieli vor fi săvârşite pe durata a şapte zile, adică până în Sâmbăta Săptămânii Luminate (la evrei, sărbătoarea Paştilor ţinea tot şapte zile).

Cu alte cuvinte, în vechime, ca şi astăzi, sărbătoarea Paştilor se prelungea pentru o săptămână întreagă, timp în care se săvârşea zilnic Sfânta Liturghie.

În această perioadă, neofiţii îmbrăcau haina cea albă primită la Botez. Participarea creştinilor la spectacole, jocuri şi petreceri păgâneşti în Săptămâna Luminată era interzisă. Sfântul Nichifor Mărturisitorul (†828) aminteşte într-un canon (42) şi de faptul că lucrul era oprit în această săptămână. În Săptămâna Luminată (şi în toată perioada până la Rusalii) erau interzise metaniile şi ajunările în biserici.