„Pe cine să mai invadăm” (Where to Invade Next, 2015), cel mai recent documentar al lui Michael Moore, pare că îndeplinește unul dintre visele mai vechi ale românilor: cum ar fi dacă ne-ar invada americanii?

Regizorul care a făcut extraordinarul film Fahrenheit 9/11, despre defectele administrației Bush, revine cu o temă aparent similară. Întrebarea indirectă pe care o ridică el este simplă: de ce ar trebui ca lumea să urmeze „modelul american”?

De ce ar avea America, „născută din genocid și construită pe spinările sclavilor”, dreptul să „exporte” în toată lumea – prin puterea armelor – principii, valori și idealuri?

Urmărind documentarul, ne dăm seama, împreună cu regizorul, că multe țări ale lumii sunt cu adevărat preocupate de căutarea fericirii, chiar dacă aceasta e înscrisă numai în Constituția americană.

Pe tot parcursul filmului, excepționalismul american este atacat prin comparație. Sub pretextul „invadării” unor popoare, Michael Moore însuși călătorește prin lume, înarmat cu un drapel american, ca să „fure” ideile bune ale altor națiuni.

Dar, încă de la bun început, el ne pune pe o pistă falsă. Vorbind despre războaiele care aduc alte războaie, regizorul ne dă impresia că va fi vorba despre un nou film de critică socială, cu mesaj anti-militarist.

Numai că temele pe care le dezvoltă Moore sunt, de această dată, pozitive. Spre deosebire de documentarele sale anterioare, care au ca punct de pornire o tragedie (cum a fost Bowling for Columbine, despre crimele de la liceul din Colorado) sau o catastrofă globală (ca în Fahrenheit 9/11), acum defectele sistemului social-politic din Statele Unite sunt expuse prin comparație cu alte societăți.

Și, deși rămâne critic la adresa politicilor publice americane, filmul nu mai are nimic din radicalismul lui Sicko (2007) ori din activismul aproape propagandistic din Capitalism: A Love Story (2009).

Comparând ce se întâmplă în SUA cu situații din mai multe țări europene, devine evident că nu America ar trebui să invadeze alte țări, ci ar trebui să se lase invadată de valorile pe care le-a abandonat.

În loc să investească 60% din taxele cetățenilor în cheltuieli militare, poate că ar fi bine să-și propună o „invazie” a propriului sistem și să-și „ocupe” propria țară.

Moore folosește tehnicile predilecte în filmele sale anterioare. Cu un amestec între imagini de arhivă, utilizate cu tentă ironică, și filmări în timp real, combinate cu extrase din programe de televiziune, dar mai ales prin prezența regizorului ca narator, filmul are o mare forță persuasivă.

Și, tot la fel ca în producțiile precedente, Moore abordează subiectul dintr-o perspectivă subiectivă. Ironia lui se construiește treptat, iar comentariile sunt adesea delicioase.

Păstrând intacte dimensiunile documentarului politic, tenta satirică este mai puternică aici datorită contrastului dintre două lumi, America și Europa.

Așa este, de pildă, scena în care regizorul mănâncă, într-o școală din Franța, împreună cu elevi din clasele mici: încercând să „corupă” o fetiță să bea Coca-Cola, el împinge provocarea înspre conflictul cultural.

O primă temă abordată este relația dintre patroni și muncitori. Ajuns în Europa, Moore discută cu oameni de afaceri și cu angajații lor.

Spre uimirea interlocutorilor săi, de pildă cei din Italia, unde statul oferă vacanțe plătite, un al treisprezecelea salariu și două ore libere pentru masa de amiază, în America aceste drepturi nu există.

Ce să mai vorbim despre Germania, unde patronul nu poate deranja un angajat după încheierea orelor de serviciu și unde orice muncitor care se simte stresat primește zile libere la un sanatoriu, cu toate costurile acoperite de stat.

Moore stă de vorbă cu patroni care se bucură de vacanțele angajaților și care consideră că se pot obține profituri și dacă își tratează oamenii cu respect.

Nu același lucru se întâmplă în America. Iar după ce află, cu stupoare, că, în Europa, concediul de maternitate plătit e un drept fundamental, regizorul constată că numai două țări nu acordă aceste drepturi: Papua Noua Guinee și Statele Unite.

Așa cum a făcut și în primul său film, Roger & Me (1989), regizorul demontează, printr-o atitudine subversivă, stereotipuri precum „America e cea mai bună țară din lume”.

El îi conduce pe spectatori printr-o experiență personală dincolo de prejudecăți, pentru a le arăta că, în comparație cu unele țări europene, Statele Unite sunt un ținut al discriminării și al puterii discreționare a bogaților.

Cel mai bine se vede acest lucru în sistemul educațional. Două țări europene vizitate de Moore se detașează ca exemple pozitive.

Prima este Franța, în care elevii primesc zilnic trei feluri de mâncare gătite și calde. Imaginile în care elevii unei școli de provincie sunt hrăniți prin negocieri între bucătarul școlii, un nutriționist, familie și Primărie ne oferă și nouă, cu cornul și laptele nostru, dimensiunea decalajului pe care îl avem de recuperat.

În Franța, a sta la masă reprezintă o oră de clasă, unde copiii învață cum să mănânce, cum să vorbească și să se comporte în acest context. Amuzant este dialogul dintre Moore și bucătarul școlii, care e uimit când aude de hamburgeri, pentru că el le prepară copiilor un meniu proaspăt care include brânzeturi și un desert sănătos.

Apoi, Moore ajunge în Finlanda, țara care a revoluționat învățământul. Stând de vorbă cu ministrul educației, el află că elevii nu au „teme de casă” și că, în schimb, sunt încurajați să facă sport și muzică, să citească sau să comunice cu familia și prietenii.

E șocant și pentru noi că, în total, elevii finlandezi petrec doar 20 de ore pe săptămână la școală și, cu toate acestea, au cele mai mari scoruri PISA!

Văzând școlile finlandeze în care s-a renunțat la testele standardizate, unde copiii cântă, învață să își dezvolte creativitatea, iar socializarea și jocul sunt încurajate, Moore sugerează că „invazia” americană ar trebui răsturnată.

Constatarea sa este sugestivă: spre deosebire de Finlanda, unde se descurajează înființarea școlilor private, America are un sistem în care bogații au parte de cea mai bună educație, în timp ce săracii sunt condamnați la subcultură.

Nu acesta este sistemul pe care l-am acceptat și noi, în România?

Un alt exemplu pe care îl oferă Moore (și pe care l-am putea prelua și noi) este Slovenia. În această țară fostă socialistă, sistemul de învățământ superior este total gratuit, chiar și pentru studenții străini.

Nu același lucru este valabil în SUA, unde studenții acumulează datorii de sute de mii de dolari pentru studii superioare, pe care apoi îi restituie după ani de muncă.

Moore vizitează, de asemenea, Portugalia, unde „războiul împotriva drogurilor” nu există, dar societatea este funcțională. Nimeni nu a murit după ce, în ultimii 15 ani, drogurile au fost de-criminalizate.

Cel mai interesant este interviul cu ministrul portughez al Sănătății, care recunoaște că folosește droguri și care se întreabă dacă nu cumva și Facebook-ul ar trebui să fie scos în ilegalitate, din moment ce creează dependență.

O dată mai mult, critica lui Moore este tangențială și se face prin comparație. În loc ca America să încarcereze milioane de cetățeni și să cheltuiască sume fabuloase într-un război pe care nu îl câștigă, nu mai bine s-ar lăsa ocupată de ideile bune din alte țări?

Astfel ajungem la o altă problemă socială nord-americană – sistemul carceral. Vizitând închisorile din Norvegia, Moore constată sarcastic că, în timp ce unul din trei cetățeni de culoare din America nu are drept de vot ca urmare a încarcerării, în Norvegia prizonierii se dau cu bicicleta, merg la pescuit, locuiesc în case întreținute chiar de ei și își păstrează demnitatea (inclusiv dreptul la vot).

Exemplele prin opoziție pot continua: o țară (Islanda) condusă majoritar de politicieni femei; țări în care s-a renunțat la condamnarea la moarte; țări unde dreptul de vot este oferit încă de la 16 ani, dar și o țară musulmană ca Tunisia, unde avortul este legal.

Finalul filmului – al cărui scop este conștientizarea valorilor de la care pornim când ne întrebăm „cum putem să facem ca lumea noastră să fie mai bună?” – oferă un răspuns neașteptat: America nu trebuie să „fure” ideile altora, ci să se întoarcă la valorile pe care ea însăși le-a propus, pentru prima dată, lumii întregi.

Sursa: pressone.ro

Sursa foto: youtube.com