UN ENGLEZ ÎN ROMÂNIA. Este englez, londonez, a lucrat în impresariatul artistic, dar a lăsat totul baltă, ca să se stabilească în România, într-un sat de pe-un vârf de deal. Îşi cultivă grădina, găteşte ardeleneşte şi zice că România e o bucăţică de rai.

Graham Robinson face parte dintr-un gen pe cale de dis­pariţie în Europa. Plete grizonate, bar­bă bo­gată, pare cea mai fericită înge­mănare dintre un ascet şi-un haiduc, deşi este un bărbat eru­dit, cu care poţi vorbi despre capitalismul global sau despre ultimele studii is­torice referitoare la daci.

Din ochii săi albaştri şi surâzători, din gesturile voioase şi hohotele de râs, se scurge o energie şi o poftă de viaţă molipsitoare. E clar pen­tru oricine stă la taifas cu el, că englezul acesta, care în urmă cu câţiva ani făcea parte din lumea artistică londoneză, a desco­perit un secret al existenţei şi o filosofie de viaţă care-l ajută să na­vi­gheze ca o corabie cu toate pân­zele în vânt. O co­ra­bie ancorată în satul Idicel, din Ar­deal, scrie formula-as.ro

„Am crescut la mar­ginea Londrei, unde pă­rinţii mei aveau o casă destul de mare şi o gră­dină în care cultivam le­gu­me. Am crescut, lite­ral­mente, cu mâi­nile vârâte în pă­mânt, şi am fost foar­te fericit pentru asta. Există o replică ce îmi place, în dese­nele ani­mate cu Peter Pan. Cine­va întreabă copilul de ce nu se spală pe mâini, iar el răspunde: «Pămân­tul de pe mâinile me­le are mii de ani. Cine sunt eu, să-l de­ran­jez?»

În copilă­rie îi era imposibil ma­mei să mă ţină curat şi, odată, am visat că atunci când voi creş­te mare, o să-mi cumpăr şi eu o bucată de pământ pe care o să-l lucrez cu mâna mea. Mica mea bucăţică din grădina Edenului a fost un vis pe care l-am avut încă din copilărie. Noi, englezii, am rămas în adâncul su­fletului nos­tru o naţiune de ţărani. Asta am fost la în­­cepu­turi. Desigur, avem nobilimea noastră, care însă nu e autohtonă, e normandă, şi care ne stă­pâ­neşte doar de nouă sute cincizeci de ani. Pe de altă parte, e în naţiunea noastră o amestecătură ne­bu­nă de invadatori adaptaţi pentru a supra­vie­ţui. Sun­tem saxoni, celţi, picţi, galezi, bretoni, scoţieni, ir­lan­dezi, galezi, danezi şi vikingi. Fiecare dintre ei cu barbă. Şi purtând un topor, atât bărbaţii, cât şi fe­meile, înglodaţi în noroaie şi spunând că e o zi fru­moasă dacă astăzi nu plouă atât de tare ca ieri.

Spun cu mâna pe inimă că eu duc cu mine acest fel de a fi englezesc, această mixtură de celţi, picţi, saxoni, danezi şi vikingi, care au fost crescuţi în aceste mi­cuţe, nefericite şi umede insule din Atlan­tic, ni­cio­dată destul de departe de mare, niciodată destul de departe de următorul val de invadatori. Şi, în acelaşi timp, am în mine acest adânc sens ţără­nesc de a avea rădăcinile undeva într-o bucată de pământ. Pentru mine nu a fost dificil să transfer toa­tă această experienţă în România. Pe dealurile din Idicel, pe care am acum casa, se simte încă aceas­tă în­că­pă­ţâ­nare a străve­chilor daci.

E­xistă, cu certi­tu­dine, o tena­citate a spi­ri­tului pe care o poţi întâlni pe dea­lurile Tran­sil­va­niei şi care nu este foar­te dife­rită de tena­ci­tatea în­­tâlnită pe î­năl­­­ţimile Sco­­ţiei, pe dea­lurile din Ţara Galilor, din York­shire, sau de pe coas­­­ta col­ţuroasă din Cornwall. De fapt, şi acesta es­te cel mai ciu­­­dat lucru, ex­pe­rienţa mea în Ro­mâ­nia e ca o în­toarcere a­ca­­să după 15.000 de ani. 15.000 de ani de mi­gra­ţie a unor oa­meni plecaţi de aici, ca­re s-au răs­­pân­dit prin în­trea­­­ga Euro­pă, pe mă­sură ce ghea­ţa ultimei epoci gla­cia­re se re­tră­gea. Iar eu m-am întors înapoi.”

Sursa info