JUDECATA DE APOI De ce își incendiază scriitorii opera? – m-am întrebat într-un articol pe care l-am publicat prin anul 2000 în cotidianul Opinia, după ce poetul maramureșean Ioan Hada și-a aprins câteva broșurele de versuri în fața Palatului Administrativ din Baia Mare, protestând în acest mod față de condiția creatorului de literatură.

Atunci și acum, cauzele care produc asemenea efecte sunt aceleași. Întâmplarea este neobișnuită, cauzele sunt multiple, iar explicațiile nu se potrivesc în toate cazurile, indiferent câtă strădanie se depune la întocmirea lor. Până una alta, Hada a trecut la fapte, aprinzându-și bruma de operă pe care a strâns-o între coperte cu infinite greutăți. A făcut o grămăjoară din cele trei cărți care i-au apărut până la acea dată și i-a dat foc. N-am înțeles de ce n-a așteptat să-i apară volumul următor. Cu siguranță că vâlvătaia ar fi fost mai mare, dar urmările erau aceleași.

În definitiv, fiecare părinte face ce vrea cu propriul copil. Și invers. Oedip și-a omorât tatăl, chiar dacă, dându-i credit lui Sofocle, avem de-a face cu o ucidere întâmplătoare, un accident. Urmându-i pilda, Oreste își omoară mama. Din câte cunoaștem, zeii ne-au făcut să credem că în această partidă de zar rostogolit, cauza morală nu își mai are rostul. Oedip, după ce l-a omorât pe bătrânul lui tată, a devenit rege. Până la urmă, el se va autopedepsi, regretând și căindu-se pentru monstruoasa crimă.

Păstrând proporțiile, e normal să ne întrebăm dacă Ioan Hada – sau oricare alt autor obscur care va proceda la fel – va fi mai vizibil în spațiul public după o asemenea ispravă, va ține cont cineva de opiniile sale, va deveni mai credibil. Sincer să fiu, mă cam îndoiesc.

Oedip și Oreste vor fi, după faptele săvârșite, printre cele mai nefericite personaje pe care le-a cunoscut umanitatea. Orice întâmplare asemănătoare se va raporta la ei, primii ucigași de părinți, deveniți celebri. Și, din păcate, nu vor fi ultimii. De soarta celor doi s-a preocupat o lume întreagă. De la Sofocle la Freud, ca să-i pomenim doar pe cei mai mari.

De Hada și alți câțiva asemănători lui, trebuie să ne ocupăm noi. Hada a avut curajul să protesteze într-un mod inedit împotriva unei stări de fapt. Evident că gestul său nu diferă cu nimic de cel al unuia care se urcă pe o macara și amenință că se va arunca în gol, dacă nu i se dă o locuință socială după ce pe cea avută în proprietate a pierdut-o la Caritas, la păcănele ori alte jocuri de noroc.  E păcat că am ajuns la astfel de comparații, dar ele sunt necesare pentru înțelegerea unui fenomen.

Personal, de mai multe ori am atras atenția că va veni o vreme când fiecare autor va fi analizat așa cum merită. Cineva trebuie  să aibă curaj să disece și să îndepărteze cu bisturiul tot ce e putred, mort și inutil în sutele de cărți ce au apărut în Maramureș, mai cu seamă după 1989.

Acțiunea bisturiul este absolut necesară. Fără ea ne vom afunda și mai mult în minciună și mocirlă intelectuală. Abia apoi se va putea vorbi despre o adevărată scară a valorilor. Din această acțiune cei mai câștigați vor fi autorii. Ei își vor da seama – sperăm că așa se va întâmpla – că nu are rost să meargă mai departe. Bisturiul de care vorbim va trebui să separe foarte clar partea sănătoasă de cealaltă, nocivă, fără valoare.

Altfel nu se mai poate continua. Este păcat să ne amăgim că în Maramureș se scrie o literatură mai cu coarne față de alte regiuni. E adevărat că avem o fecundă producție de carte, dar asta e cu totul altceva. Cărți multe și proaste. Autori, care ar fi trebuit să rămână toată viața cititori simpli, și-au pus semnătura pe un număr impresionant de volume tipărite. Vina – am spus-o de nenumărate ori și noi voi obosi să repet – nu aparține în totalitate autorilor.

Responsabilitatea în fața autorilor și, nu în ultimul rând, a cititorilor, aparține editurilor. Majoritatea nici nu știu ce tipăresc. Chiar dacă formalitățile și, implicit, drumul de la manuscris la tipar s-au simplificat enorm după 1989, o editură care se respectă nu ar trebui să rămână indiferentă la ce produce. În primul rând, în joc este imaginea ei. A coborî ștacheta chiar la nivelul pământului, nu credem să fie de folos cuiva. Dimpotrivă, am zice.

*

Să vedem ce fel de poezie a ars Hada în fața prefecturii maramureșene. Facem un exercițiu de imaginație ca să ne închipuim că evenimentul respectiv a avut loc, bunăoară, în anul de grație 2016. Cu precizarea că primele volume aprinse pe rugul protestului nu se deosebesc prea mult de ultimele 15-16 pe care autorul le-a publicat de la acea dată. Da, poate nu vă vine să credeți, dar trebuie să știți că fostul ofițer de armată a scris și publicat vreo 20 de cărți la viața lui. E adevărat că pe primele două le-a încadrat la categoria plachete, dar și acelea sunt tot cărți de poezie ce trebuie incluse la numărătoare atunci când se face bilanțul productiv al autorului.

Dar nu i se poate imputa lui Hada contribuția la distrugerea pădurilor pentru hârtia din cărțile sale, pentru că, tipărite în număr redus de exemplare, într-un format mic, unele groase cât tăietura unei lame, toate încap într-o borsetă și mai rămâne loc de portofel și alte nimicuri obișnuite.

Hada ne spune că a făcut cunoștință cu haiku-urile maeștrilor japonezi prin anul 1986, fiind fascinat de frumusețea genului, motiv pentru care s-a apucat să compună și el poezii cu formă fixă. N-a ținut figura, poetul recunoscând că nu a fost capabil, așa că s-a gândit că mai bine iar merge mintea și mâna pentru poezii ceva mai lungi decât cele care rămân pe mai departe specialitatea niponilor. Și nu putem spune că n-a făcut o alegere bună:

Luntrea/ Lui Caron/ Ia apă/ Și-n loc s-ajung/ În Hades/ Am eșuat pe insula/ Cu vulcani/ Ce seamănă cu sânii tăi/ Și erup/ Poeme de iubire/ Mai durabile/ Decât statuile religioase (33 de poeme, 2012)

Frumos, nimic de zis, poate că doar ultimul cuvânt este în plus, inutil. Erotismul direct, provocator, reușește să fie camuflat cu măiestrie prin subtilitatea și grația versului. Simplitatea nu reușește să distrugă fiorul liric inițial, rezultatul fiind o reușită remarcabilă. În aceeași linie putem înscrie poezia La bază, Poeme 2004):

Piramidele au la baza lor/ calcule și probabilități/ și cântecul unui fluviu/ de sudoare.

Superb mi se pare a fi versul cântecul unui fluviu de sudoare, care face compoziția credibilă, dând meditației o finalitate neașteptată, imposibil de bănuit măcar după începutul anost al poemului. De fapt, așa-i cam toată poezia lui Hada. Un noian de banalități așezat fără nicio noimă, doar după voia autorului, din care, din când în când, apare câte un mărgăritar, o nestemată care salvează întreaga harababură lirică:

Voi păstra cu grijă/ amintirea chipului tău/ duios/ ca piramida/ strălucirea faraonului. (Păstrare)

Despre poezia și cărțile lui Ioan Hada au scris oameni importanți ai literaturii noastre. Autorul a insistat pe lângă ei, a fost scos pe ușă dar a revenit pe fereastră, astfel că în cele din urmă osteneala i-a fost răsplătită. A trimis numeroase plicuri cu versuri la revista România Literară și apreciata poetă Constanța Buzea i-a răspuns de câteva ori la rubrica ei Post restant, încurajându-l și urmărindu-i pașii, publicându-i un colaj, ba chiar bucurându-se la apariția primelor volume. Aproape în fiecare carte pe care a publicat-o, Ioan Hada a atașat și textele celor care au scris despre el, astfel că unele dintre acestea sunt, ca număr de semne, aproape egale cu materialul poetic.

Dintre toate părerile enunțate despre poet și poezia lui, mai aproape de realitate mi s-a părut a fi cea a lui Ioan Es. Pop, unul dintre cei mai interesanți poeți contemporani pe care îi are această țară: Un menestrel care cântă pe o singură coardă, cu zeci de variațiuni, așa l-aș eticheta pe acest poet care, ca fost militar de carieră, nu s-a apucat să glorifice fapte de arme ci s-a întors spre vremurile cavalerești, îndulcind fulgerul spadei până la pâlpâirea penei pe hârtie. Ioan Hada este un stăpân discret al comparației.

Aș merge mai departe spunând că lirica lui Hada e ca un bolero, melodia aceia uniformă, repetativă în care singurele elemente de variație sunt produse de orchestră prin mărirea ritmului, progresiv, până se ajunge la un punct extrem. Când vorbim de bolero, desigur că gândul ne fuge automat la faimoasa lucrare a lui Maurice Ravel, cel care a reușit să împletească în muzică amoruri ideale, pasiuni erotice dezlănțuite și mistuite de sentimente deosebit de puternice.

Pentru că boleroul este în primul rând un cântec de dragoste pătimaș, romantic și sentimental, încărcat de senzualitate și erotism, cu o muzică lentă și suavă, care te face să suspini de durere după iubirile pierdute ce nu se vor mai întoarce vreodată. Ascultând sau dansând bolero-ul, este imposibil să nu trăiești muzica, te simți incapabil să pui frâu imaginației sau să nu te lași ispitit de focul pasiuni. Pentru că ritmul devine obsesiv, pune stăpânire pe tine și-ți rămâne în memorie făcându-te să-l repeți continuu, deși este calm (dar îndărătnic), păstrând aceeași cotă a sunetului, menținându-se și reluându-se ca o dorință din ce în ce mai insistentă.

Poezia lui Hada este alcătuită din variațiuni pe câteva teme, clișee reluate până la saturație, ca și cum ar vrea să se asigure că cititorul a înțeles mesajul pe care vrea să-l transmită.  În mai multe locuri Hada ne spune că regretă foarte mult că n-a avut posibilitatea să studieze Literele și Filosofia, pentru că, se întreabă cine știe cum ar fi evoluat scrisul meu? Nu cred că s-ar fi înregistrat mari diferențe între evoluția cunoscută a scrisului și cea pe care doar o putem presupune. Cel mult am fi avut un Hada mai bogat în cuvinte, mânuind mai bine mijloacele literare, astfel încât produsele sale să fie ceva mai cizelate și mai rafinate.

Poet te naști, nu devii în timp, indiferent dacă ai un doctorat în Litere sau n-ai frecventat o facultate de profil. Pentru că devii poet atunci când te naști, vinovat de frumusețea pe care trebuie să o îmbrățișezi, să o guști, să o atingi, să o miroși, iar nimeni nu e în stare să îți taie cordonul ombilical care te leagă de ea. Lista poeților geniali care au trecut pe lângă facultățile respective e la fel de lungă ca și cea a versificatorilor de pluton ieșiți de pe băncile lor. Pentru că lipsa talentului poetic nu poate fi compensată cu studiul, indiferent unde s-ar face el.

E adevărat, devenirea unui poet este un proces amplu, continuu, instrucția având un rol deosebit de important în evoluția sa. Te naști poet, dar  nu rămâi poet toată viața și, sigur, nu mori poet dacă nu faci nimic pentru a-ți cizela permanent talentul. Și mai ales producția literară. Regretata poetă Constanța Buzea tocmai asta îi reproșa lui Hada: Chiar dacă scrieți poeme ultrascurte de dragoste, acestea cu atât mai mult ar trebui să fie șlefuite până la aspectul cristalin de bijuterie. Tonul minor trebuie înnobilat cu metafore, iar sentimentul, demonstrat cu multă vigoare, nu numai enunțat. Aici, da, cred că studiul, instrucția superioară, ar fi putut contribui la eliminarea neajunsurilor semnalate.

Ne oprim la întâmplare asupra unor poeme ultrascurte, dar puțin mai lungi decât celebrele haiku-uri nipone, pe care poetul Nicolae Scheianu le-a botezat inspirat hadaiku-uri:

Să stai/ Într-un poem/ Ca Mântuitorul/ Pe cruce/ Iar pe frunte/ Să porți/ O cunună de cuvinte/ Îmbibate cu sânge.

Nu e rea deloc compoziția, ba am putea spune că e convingătoare și impresionantă , iar finalul e chiar de excepție. Cuvintele nu sunt goale, analogia sugerată nu deranjează și are o puternică forță sugestivă.

Grigore Ciascai

(Din volumul La judecata de apoi a poeților maramureșeni, aflat în pregătire)