Există genul acela de părinte care își crește copilul spunându-i ani întregi că trebuie să gândească singur, să ia decizii, să și le asume și, într-un final, să devină adultul acela responsabil despre care vorbim atât de idilic. Numai că, atunci când copilul chiar crește și începe să aleagă singur, părintele descoperă că independența e minunată în teorie, dar devine brusc periculoasă când alegerea nu seamănă deloc cu cea pe care ar fi făcut-o el.
Și atunci îl lasă să aleagă, desigur, doar suntem oameni moderni. Îi pune chiar și urna în față. Alege.
A ales?
Aoleu.
Nu, nu chiar așa.
Mai încearcă o dată…
Ștergem tabla, anulăm lucrarea și îl trimitem iar la examen. Adult este, discernământ are, drept de vot are, numai că mai trebuie să exersăm puțin până înțelege cum le folosește pe toate „corect”.
Știu ce mi se va răspunde: lucrarea nu a fost anulată pentru că răspunsul era greșit, ci pentru că s-a copiat. Se poate, doar că, atunci când anulezi un examen, ar fi frumos să-i arăți și elevului fițuica. Pe masă, clar, de neîntors. Nu să-i spui „avem noi niște informații, crede-ne pe cuvânt”.
Și ca să nu ne grăbim cu etichetele: nu scriu asta din tabăra celor care strigă că „ni s-a furat votul”. Mulți dintre ei au descoperit democrația exact în ziua în care i-a avantajat și ar fi uitat-o la fel de repede dacă rezultatul era altul. Putem ține două idei în cap simultan, sper: poți considera o variantă profund greșită fără să încetezi să-ți pui întrebări despre ce se întâmplă atunci când alegerea unui popor ajunge să fie tratată ca o lucrare care trebuie refăcută.
Revenind, a doua oară alegem din nou și respirăm ușurați: am scăpat de răul cel mare!
Numai că trece puțin timpul și descoperim un lucru aproape ofensator prin simplitatea lui: răul mai mic nu devine bine doar pentru că, la momentul respectiv, alternativa părea mai rea. Și nici cei care ne-au speriat cu răul cel mare nu devin, automat, soluția.
Fast forward, acum auzim iar despre anticipate.
Da, știu: sunt alte alegeri, iar anticipatele sunt un mecanism perfect constituțional, nimeni nu anulează nimic. Dar recunosc că începe să mă fascineze ritmul experimentului.
Mai punem urna pe masă? Mai dăm un restart? Mai chemăm „adultul” încă o dată, poate acum nimerește răspunsul care rezistă suficient de mult încât să nu mai fie nevoie de o nouă examinare?
Pentru că, dacă după „ai ales, dar o luăm de la capăt” ajungem, într-un timp atât de scurt, la „hai să mai alegem o dată”, eu nu mă mai întreb doar ce aleg românii.
Încep să mă întreb cine este, de fapt, coordonatorul din încăpere.
Pe hârtie, răspunsul e simplu: Curtea Constituțională, instituțiile, legea. Doar că întrebarea mea nu e cine semnează decizia, ci cine ține, de fapt, baremul.
Cine este „părintele” care decide când „copilul” a ales bine? Cine stabilește când răspunsul nostru poate rămâne pe foaie și când trebuie să primim o foaie nouă?
Cei aflați temporar la putere? Partidele, care ne cer încredere în timp ce o consumă mai repede decât o produc? O clasă politică care ne prezintă fiecare criză provocată de ea ca pe o examinare pentru noi? Sau poate nimeni anume și tocmai asta ar trebui să ne preocupe cel mai tare?
Nu am răspunsul, dar mi se pare mult mai sănătos să ne punem întrebarea decât să alegem rapid o tabără și să ne liniștim că ceilalți sunt problema.
Pentru că democrația nu poate însemna că poporul are ultimul cuvânt numai atunci când votează „corect”, după cum nu poate însemna nici că orice rezultat electoral trebuie acceptat indiferent de lege, reguli sau dovezi.
Între cele două există o întrebare uriașă, pe care parcă ne grăbim s-o acoperim cu etichete:
cine îl supraveghează pe cel care supraveghează alegerea?
Și, mai ales, cine decide când noi, „copiii”, am devenit în sfârșit suficient de adulți încât alegerea noastră să nu mai aibă nevoie de un părinte care s-o corecteze?
Annamaria Barbur-Somay
