IZGONIREA DIN RAI  Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (a Lăsatului sec de brânză)  „Zis-a Domnul: Dacă veţi ierta oamenilor greşelile lor, va ierta şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre. Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi întunecă feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură, ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică şi unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră”. (Matei 6, 14-21)

Pericopa evanghelică rânduită spre citire la Sfânta Liturghie din duminica ce încheie perioada pregătitoare a Postului Paștilor și marchează „lăsatul secului”, așa cum men­ționează calendarul creștin-ortodox, conține îndemnuri de însușire și punere în practică a unor atitudini comportamentale, interioare și exterioare, menite să aprofundeze și să descopere sensul căii ascetice pe care creștinii urmează să o parcurgă.

Această duminică are însă și o denumire specială: „a Izgonirii lui Adam din Rai”. O titulatură tulburătoare, care reamintește momentul biblic al rupturii comuniunii dintre om și Dumnezeu și al intrării umanității în planul tensiunilor și contradicțiilor, în raport cu sine, cu creația și cu Dumnezeu. În tradiția liturgică creştină, intrarea în Postul Mare este asociată cu alungarea din rai a protopărinților, iar eforturile ascetice din perioada celor patruzeci de zile sunt asemănate încercărilor umanității căzute de a recupera starea harică pierdută prin păcatul adamic. În viața Bisericii însă, postul și rugăciunea nu sunt exclusiv acte de penitență, ci totodată mijloace duhovnicești ce contribuie la prefacerea chipului omului în asemănare cu Dumnezeu, de actualizare continuă, la nivel personal, a harului adus prin Învierea Domnului nostru Iisus Hristos.

Dat fiind că pierderea raiului a produs o tulburare ființială a naturii umane, îndemnurile Mântuitorului Iisus Hristos nu rămân simple norme practice sau rituale cu privire la conduita creștină în general, ci stimulează tainic restaurarea duhovnicească integrală a omului.

Alegerea lui Hristos din Ghetsimani anulează legătura morții lui Adam

Este greu de înțeles actul lui Adam de a mânca din rodul pomului din mijlocul raiului, o hotărâre ce a însemnat, în fapt, ruptura conştientă de Dumnezeu şi alegerea morții. De asemenea, înfricoșătoare este și atitudinea de respect a lui Dumnezeu față de libertatea umană. O desconsiderare a opțiunii adamice ar fi echivalat cu anularea vocației sădită în om la creație, aceea de a fi asemenea Creatorului. Așa­dar, iată că Dumnezeu privește cu respect omul chiar în timpul căderii în păcat și continuă apoi să aibă încredere și să spere în el!

O hotărâre precum cea a lui Adam în grădina raiului urma să mai aibă loc în istoria omenirii o singură dată, în grădina Ghe­tsimani. Mântuitorul Iisus Hristos alege acolo, la fel de liber, însă paharul suferinței și moartea, pentru învierea omului. De data aceasta, însă, este o alegere lucidă, deliberată, nu influențată din exterior, născută din rugăciunea cu lacrimi de sânge și din sfătuirea cu Dumnezeu (Lc. 22, 41-44).

Cele două opțiuni devin direcțiile ireductibile, definitorii, care sunt puse în fața fiecărui subiect uman, calea morții și calea vieții. Alegerea lui Adam este calea autonomiei și a individualismului în scopul atingerii cu­noașterii absolute, alegerea lui Hristos este calea jertfei și morții spre înviere, în vederea îndumnezeirii veșnice a omului. Poten­țiale în fiecare dintre noi, cele două căi sunt prezente în toate deciziile morale, dar mai ales exis­tențiale pe care ni le asumăm, parcursul lor având drept resort darul libertății primit la creație.

Izgonirea lui Adam din Rai a fost efectul ultim al unui proces subtil de însingurare a omului, generat de dorința egocentrică de obținere, utilizând exclusiv mijloace creaturale, a unei cunoașteri pe care nu o putea înțelege și stăpâni. O încercare irațională de a atinge solitar absolutul, prin recursul fără discernământ la o metodă magică, inferioară naturii și chemării sale de „dumnezeu și fiu al Celui Preaînalt” (Ps. 81, 6). Urmând ispitei demonice, Adam a evaluat creația lui Dumnezeu, pe soţia sa Eva, persoană care îi fusese dăruită spre a crește împreună în comuniune, și chiar pe sine însuși, drept simple obiecte exterioare.

Cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos din textul evanghelic de astăzi cheamă spre asumarea mistică a dimensiunilor esențiale ale împlinirii umane. De aceea suntem îndemnaţi să iertăm greșelile aproapelui, nădăjduind că, dincolo de acţiunea dezorientată sau agresivă a acestuia, există încă în el potențialul transformării spre asemănarea cu Dumnezeu, așa cum s-a petrecut cu Adam însuşi, şi să cerem ajutorul divin în înfăptuirea acestui dar. Să înaintăm pe poarta strâmtă a postului (Mt. 7, 14), fără a demonstra public virtuți ascetice, ci bucurându-ne în sufletul nostru pentru legătura pe care o avem cu Dumnezeu şi anticipând prin comportament curat și seninătate satisfacția învierii. Dar, mai ales, să ne asumăm împlinirea vocației noastre creatoare, fără a o vulnerabiliza izolând-o la nivel material, static, ci dezvoltând o relație vie și eternă cu Dumnezeu. El singur este Izvorul existenței şi desăvârşirii noastre, Comoara cea adevărată cu care trebuie să se unească inimile noastre!

Acestea sunt îndemnurile textului evanghelic care ne pregătesc pentru intrarea în Postul Mare, iar înţelegerea lor este necesar să depăşească domeniul moralității sau interpretarea alegorică şi să se transforme într-o experiență duhovnicească. Astfel, prin punerea în lucrare a darului  iertării aproapelui încredinţat nouă, înaintăm pe calea pătrunderii raţiunii divine de recuperare a lui Adam, implicit a restaurării noastre. Prin trăirea postului ca efort mistic îndreptat exclusiv către Dumnezeu, tindem spre libertatea paradisiacă a omului, a cărui comuniune cu Creatorul său susținea comuniunea cu aproapele și responsabilitatea față de creație.

Postul – practică a vocației îndumnezeirii noastre

Taina păcatului primordial, a alegerii adamice rămâne tulburătoare! De aceea nu trebuie să o catalogăm facil, să o evaluăm în afara Evangheliei aduse de Hristos. La reflectarea acestei drame care ne cuprinde prin natura noastră suntem chemați să gândim, în mod aparte, în perioada postului ce urmează. Pătrunderea resorturilor profunde ale căderii protopărinţilor și urmarea căii chenotice a Mântuitorului Hristos pentru a reda firii umane autenticitatea pierdută sunt începutul elucidării capacităţii noastre personale de a fi asemenea Lui.

Tendința de însingurare, ignorarea capacității creatoare, indiferența față de comuniunea cu Dumnezeu și aproapele au fost premise ale alegerii adamice, iar germenii consecinţelor păcatului strămoșesc continuă să fie tare latente, perpetuate cu diferite intensități, în istorie, societate şi în viața fiecăruia dintre noi. De aceea, îndemnurile dumne­zeiești citite astăzi este necesar să stimuleze inspirația noastră creatoare în vederea depășirii neajunsurilor noastre, la nivel intim, ființial, nu doar formal sau moral. Ele ne pregătesc să ne însuşim cea de-a doua alegere, de această dată plină de forță infinită de care a fost capabilă natura umană, prin Mântuitorul, în Ghetsimani.

Aşadar, postul următoarelor patruzeci de zile nu rămâne doar simbolul parcursului umanității până la venirea lui Hristos, un simplu imbold ritual anual, ci reprezintă potenţialul de a deveni momentul tainic din viața noastră, în care intuim duhovnicește cum am fost recâștigați de Hristos și cum putem practica vocația dumnezeirii noastre.

Pr. Asist. Dr. Valentin Ilie