CONCUBINAJUL ÎN ROMÂNIA Relația de concubinaj ridică întrebări dintre cele mai diverse în practică. De cele mai multe ori, concubinii sunt induși în eroare de prevederi legale care par să li se aplice, fără să știe că, de fapt, legea română nu conferă recunoaștere legală acestei relații. Ce se întâmplă cu bunurile concubinilor, cum poate fi obligat concubinul-tată să se achite de obligațiile sale de părinte, cine moștenește pe cine, sau cum se pot recupera anumite cheltuieli făcute de concubini sunt câteva dintre subiectele pe care ne-am hotărât să le tratăm în cele ce urmează.

Ca să definim în mod unitar concubinajul nu avem la dispoziție decât Dicționarul Explicativ al Limbii Române, dar, în realitate, fiecare dintre cei care-l practică îl definește așa cum crede. Legiuitorul, în schimb, nu i-a oferit o șansă la reglementare, nici în Codul civil, nici în vreun alt act normativ, motiv pentru care vom pleca, în cele ce urmează, de la o premisă sigură și lipsită de echivoc: concubinajul NU este reglementat în prezent în România, cu toate că el este amintit în anumite locuri, așa cum vom vedea în cele ce urmează, și îi sunt acordate, măcar indirect, câteva beneficii juridice.

România este, în prezent, unul dintre cele cinci state membre ale Uniunii Europene care nu aprobă parteneriatele sau uniunile civile de niciun fel (nici între persoane de sex diferit, nici între persoane de același sex): „Parteneriatele civile dintre persoane de sex opus sau de acelaşi sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini nu sunt recunoscute în România” (art. 277*).

Cât despre cele înființate și care au produs chiar efecte juridice în alte state, putem spune că poziția statului român este aceeași: nu sunt recunoscute din punct de vedere juridic și nu produc efecte juridice pe teritoriul României. Dacă și în ce măsură alte state membre ale Uniunii au ales să le recunoască efecte juridice este o chestiune lăsată la latitudinea statului în cauză. Acestuia nu-i revine, nici din dreptul Uniunii Europene, nici din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nicio obligație de a asigura un cadru legislativ pentru parteneriatele și uniunile civile.

Cum e mai bine: în concubinaj ori în căsătorie?

Firește că răspunsul la această întrebare nu ne interesează, pentru scopul materialului de față, decât din punct de vedere juridic: în căsătorie, există mai multe avantaje juridice pe care partenerii le pot avea, avantaje de care concubinul nu beneficiază; dar în același timp, căsătoria vine la pachet și cu anumite obligații și reprezintă, lăsând la o parte uniunea afectivă a două persoane, și o uniune de interese a acestora – da, exact ca într-un business.

Codul civil ne definește căsătoria ca „uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile legii, în scopul de a întemeia o familie” (art. 259). În ceea ce privește scopul căsătoriei, reglementarea din Codul civil lasă clar de înțeles faptul că o căsătorie încheiată în alt scop decât acela al întemeierii unei familii poate fi anulată, în instanță, pe baza probelor în acest sens. Or, legiuitorul este prea puțin interesat de scopul în care doi oameni doresc să trăiască până la adânci bătrâneți în concubinaj.

În continuare, aflăm că „soții trebuie să ia deciziile de comun acord în tot ceea ce privește căsătoria” (art. 308), ceea ce înseamnă că oricare dintre ei va putea să denunțe un act făcut de celălalt în lipsa acordului său și care îi afectează mai serios interesele (în lipsa unui mandat convenit, desigur). De asemenea, aceștia „își datorează reciproc respect, fidelitate și sprijin moral, având îndatorirea de a locui împreună” (art. 309). Aceste obligații nu incumbă însă concubinilor, astfel că un concubin nu va putea niciodată să ceară în instanță daune morale pentru părăsirea domiciliului comun.

Între concubini practic, uniunea de interese – astfel cum este trasată în căsătorie de regimul matrimonial ales și de restul prevederilor legale aplicabile – nu există. Cu alte cuvinte, cei doi nu au drepturi și obligații reciproce, nu trebuie să dea socoteală de gestiunea financiară proprie, pot să ascundă valoarea reală a salariilor câștigate, iar bunurile aparțin fiecăruia după cum le-a cumpărat fiecare. Dacă unul dintre concubini, în calitate de unic proprietar, dorește să-și ipotecheze casa în care locuiesc cei doi de 7 ani, nu va trebui să dea seamă și nici să ceară acordul concubinului său.

Practic, orice înlesniri sau îngrădiri asociate calității de soț sunt inaplicabile calității de concubin. De fapt, acele avantaje indirecte pe care le-am menționat mai devreme și de care beneficiază un concubin, nu sunt oferite de lege în considerarea calității de concubin și în scopul protejării relației dintre parteneri, ci în scopul protejării unor alte persoane, după cum vom vedea în cele ce urmează.

Cei doi soți au posibilitatea de a opta, dacă nu doresc regimul matrimonial al comunității legale, pentru separația de bunuri sau pentru un regim de comunitate convențională, așa cum prevede art. 312, însă pentru oricare dintre acestea ar opta, dispozițiile legale prevăzute de Codul civil trebuie obligatoriu respectate. Cu toate acestea, pentru concubini, felul în care aleg să își pună la comun bunuri (sau nu) este lipsit de orice constrângeri legale, cu alte cuvinte, de orice drepturi și de orice obligații juridice.

Regimul matrimonial ales de către cei doi soți este convenit (dar nu în mod definitiv, el putând oricând, pe parcursul căsătoriei, să fie modificat) prin declarația de căsătorie (art. 281) și consemnat de ofițerul de stare civilă în actul de căsătorie (art. 291). Așadar, dovada căsătoriei se face cu actul de căsătorie și cu certificatul de căsătorie eliberat pe baza acestuia, însă în anumite situații prevăzute de lege, se poate dovedi cu orice mijloc de probă (art.292). În schimb, starea de concubinaj poate fi dovedită în orice situație cu orice mijloc de probă.

Între concubinaj și logodnă există diferențe

Atunci când noul Cod civil a intrat în vigoare (1 octombrie 2011), multe voci s-au grăbit să felicite reglementarea juridică a logodnei și s-a creat impresia că, prin aceasta, concubinii ar fi dobândit vreun avantaj. În realitate însă, concubinajul și logodna nu sunt totuna. Logodna este o „promisiune reciprocă de a încheia căsătoria” (art. 266), ceea ce înseamnă, din start, că logodna este o etapă premergătoare căsătoriei (cu toate că încheierea căsătoriei nu este condiționată de încheierea logodnei). Cel mai important lucru în legătură cu logodna îl reprezintă intenția celor care se logodesc: intenția de a încheia o căsătorie, cândva, mai devreme sau mai târziu, intenție care trebuie să aparțină însă ambilor parteneri. Cât timp pot două persoane să stea logodite, însă, Codul civil nu precizează.

Spre deosebire de logodnici, concubinii nu intenționează să se căsătorească și, de cele mai multe ori, nu conviețuiesc în ideea că vor face următorul pas – căsătoria. Practic, această intenție este cea care face distincția fină, dar clară, dintre logodnă și concubinaj.

În continuare, Codul civil ne spune că „pentru încheierea logodnei este necesară îndeplinirea condițiilor de fond pentru încheierea căsătoriei” (art. 266), dintre care ne interesează în special, în această discuție, următoarele condiții: logodnicii trebuie să fie de sex diferit, cineva nu poate fi logodit cu mai multe persoane în același timp, iar logodna alienatului mintal și a debilului mintal este interzisă. Concluzia pe care putem să o tragem de aici este că concubinajul, nefiind reglementat, nu comportă astfel de constrângeri legale. Cu alte cuvinte, nimic nu împiedică o persoană să aibă mai mulți concubini, nu împiedică concubinajul între persoane de același sex, iar un debil mintal poate să trăiască în concubinaj cu un alt debil mintal fără să aibă, per se (în sine), o problemă cu legea.

„Logodna poate fi dovedită cu orice mijloc de probă, iar încheierea logodnei nu necesită îndeplinirea vreunei formalități” (art. 266). În situația în care logodna se rupe, „darurile pe care logodnicii le-au primit în considerarea logodnei sau, pe durata acesteia, în vederea căsătoriei, sunt supuse restituirii” (art. 268) – excepție fac darurile obișnuite. Problematica restituirii darurilor de către logodnici îi plasează pe aceștia într-o situație în care concubinii nu se vor regăsi niciodată. Cu alte cuvinte, concubinii nu sunt obligați să-și restituie darurile, pentru că tot ceea ce se dăruiește între cei doi, indiferent de motiv și de scop, se înscrie în noțiunea de donație, despre știm că este, în general, irevocabilă.

Notă: Prin excepție de la principiul potrivit căruia donația este irevocabilă, donațiile între soți sunt revocabile, însă numai în timpul căsătoriei (art. 1031).

În fine, pentru a lăsa fără drept de apel discuția pe tema presupusei identități dintre logodnă și concubinaj, ne vom referi la o prevedere legală unde intenția legiuitorului român a fost cât se poate de clară: art. 315 din Codul de procedură civilă amintește atât logodnicul cât și concubinul printre persoanele care nu pot fi ascultate ca martori în procesul civil, ceea ce înseamnă că, dacă nu ar fi vrut să le distingă, de ce le-ar mai fi menționat pe amândouă în aceeași propoziție?

O privire critică asupra reglementării logodnei ne lasă destul de clar de înțeles faptul că pentru concubini asimilarea cu logodnicii nu ar fi tocmai avantajoasă, iar aceasta tocmai din pricina condițiilor impuse pentru încheierea acesteia. Ne referim aici, desigur, la concubinii de același sex, dar și la concubinii care sunt deja „angajați” într-o căsătorie. Practic, pentru ca logodna să fie considerată valabil încheiată și să producă acele efecte juridice prevăzute de lege, partenerii din aceste tipuri de concubinaj nu ar putea să funcționeze ca logodnici pentru că nu poți fi logodit cu o persoană de același sex sau cu o persoană care este deja logodită sau căsătorită cu altcineva. În altă ordine de idei, dacă condițiile de la logodnă nu sunt îndeplinite, atunci relația dintre cei doi parteneri poate fi ușor caracterizată drept concubinaj.

Ce se întâmplă cu copiii din relațiile de concubinaj?

Apariția copiilor în relațiile de concubinaj pune diverse problemele părinților, întrucât se întâmplă frecvent ca micuțul să nu fie recunoscut de tată. Iar de cele mai multe ori, acesta fie are pretenții în legătură cu copilul, fie refuză să-și asume obligațiile parentale. Pentru a încerca să tratăm cât mai multe dintre aceste probleme, le vom aborda în ordinea în care Codul civil ne oferă răspunsurile.

O să începem cu discuțiile referitoare la filiație – care este legătura de rudenie stabilită între copil și părinte, așa cum o numește legea. Pentru că filiația față de mamă nu pune probleme – întrucât ea se stabilește prin simplul fapt al nașterii – vom avea în vedere problematica filiației față de tată. În această privință, Codul civil ne spune că filiația față de tatăl din afara căsătoriei se stabilește „prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească, după caz” (art. 408).

„Copilul conceput și născut în afara căsătoriei poate fi recunoscut de către tatăl său”, iar „recunoașterea poate fi făcută prin declarație la serviciul de stare civilă, prin înscris autentic sau prin testament și este irevocabilă” (art. 415 și 416). Dacă însă copilul a fost doar conceput în afara căsătoriei, dar s-a născut ulterior, el va beneficia de efectul prezumției de paternitate și filiația sa va fi stabilită față de tatăl din căsătorie – prezumție care, firește, poate să fie răsturnată de către cel interesat, așa cum prevede legea.

„Dacă tatăl din afara căsătoriei nu îl recunoaşte pe copil de bunăvoie, paternitatea acestuia se poate stabili prin hotărâre judecătorească” (art. 424). Această acțiune în stabilirea paternității copilului poate să fie formulată în instanța civilă „de către copil, de către mamă în numele lui sau de către reprezentantul legal  și chiar și de către moștenitorii copilului” (art. 425). Dacă însă pretinsul tată a decedat între timp, iar acțiunea nu a fost pornită până la decesul său, cel interesat poate să intenteze procesul și împotriva moștenitorilor pretinsului tată, potrivit aceluiași articol.

În continuare, legea îi mai oferă copilului din afara căsătoriei și o prezumție în ajutor: „paternitatea se prezumă dacă se dovedeşte că pretinsul tată a convieţuit cu mama copilului în perioada timpului legal al concepţiunii”, însă și această prezumție poate fi răsturnată ulterior (art. 426). Pentru a înțelege la ce se referă timpul legal al concepțiunii, Codul civil ne spune că este „intervalul de timp cuprins între a trei suta şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii copilului” și că acesta se calculează zi cu zi (art. 412). Ceea ce este important de știut în legătură cu stabilirea paternității în acest caz, este că pe parcursul vieții copilului, acțiunea poate fi exercitată oricând – cu alte cuvinte, „nu se prescrie în timpul vieții copilului” (art. 427). (Va urma)

Simona Voiculescu, avocatnet.ro