Un interviu extraordinar! Grigore Leşe: “Neamul acesta oare nu s-o ‘mprăştiat un pic?”

2
884

În loc de bucuria sufletului, aveţi parte de lăturile aruncate de “Evenimentul Zilei”…

Nu e nimic nou sub soare. În Roma antică era câte-un om “de casă”, un gardian al împăratului care umbla printre oameni, şi auzea câte-un zvon. Şi-atunci el ce trebuia să facă? Venea împăratul şi-i zicea să creeze un zvon împotriva zvonului şi a zvoniştilor. Noi nu putem trăi în ziua de azi din zvonistică. Oamenii aceştia (n.r – de la EVZ) nu sunt profesionişti, nici ei nu ştiu ce sunt. Domnule, le explic de douăzeci de ani că nu sunt rapsod. Sunt muzician, sunt absolvent de Academie de Muzică, am terminat liceul de muzică, am fost profesor de muzică, am făcut un doctorat… Când vorbim despre rapsod, trebuie să ne ducem cu gândul la Grecia antică, să vedem deosebirea dintre rapsod şi aed. Rapsozii ştii ce făceau? Stăteau pe margine şi trăgeau cu urechea la aezii creatori. Şi nu prindeau tăte versurile, şi atunci rapsodul ăsta devenea un soi de cârpaci în umbra aedului.
Aici e vorba de ceea ce scrie negru pe alb (scoate decizia CNSAS şi îmi arată rezoluţia finală – “Grigore Leşe nu a fost informator şi nu a colaborat cu Securitatea”). Eu nu sunt colaborator! N-am ajuns în Justiţie, la Curtea Supremă ca alţii… N-am această calitate, nici n-aş fi putut face aşa ceva.

V-au confundat cu un alt Leşe, candidat al PNL, şi în disperare de cauză au însăilat ceva pe prima pagină. Se aplică vechea metodă: “Calomniaţi, calomniaţi, poate tot se prinde ceva!”

Mai mult, eu am şi hârtie la dosar că nu sunt corespunzător să fiu colaborator. Şi-or fi dat seama şi ăia cu cine au de-a face. Pe mine m-au şters de la Securitate chiar cu ştampila lor. N-am fost bun, or zis că umblu noaptea şi cânt, că beu, că nu-i nimic de mine… Eu tăte relele câte le-am făcut le-am plătit. Acum ar trebui să plătească societatea. La 58 de ani, cred că am şi eu dreptul la tinereţe. Că tinereţile mele or fost grele. Eu nu am plecat în viaţă ca alţii, să cresc cu doică. Nu sunt nici Ion Besoiu, nici Turda, n-am fost director de teatru în Bucureşti. Când eram copil mă jucam cu păsările şi vedeam de vaci. Şi tata o hotărât să mă duc la domni să mă-nveţe şcoală. Şi după ce Grigore Leşe o muncit toată viaţa să facă ceva şi să-şi păstreze verticalitatea… din astea se întâmplă? M-am lăsat de băut, eu nu mai beau de 10 ani de zile, ştie lumea asta? Că într-un timp îmi legaseră de coadă tinicheaua asta cu băutura.
Acum venim după 38 de ani să spunem că Leşe Grigore o fost turnător. Nici n-aveam atunci noţiunea ce înseamnă Securitate. Nu eram într-un oraş cu instituţii cu teatre şi ministere unde să ţii lumea sub control. Ministerul meu o fost stâna, oile, vecinii, cântecul. Sunt mulţumit acum că eu am fost cel care mi-am cerut în urmă cu zece ani dosarul. Şi mi-am zis: “Ia să văd cine eşti tu Leşe!” şi m-am văzut pe mine. Şi ştiţi de ce m-am văzut? M-am văzut în oglinda mea, eram în icoana mea. Mi-am văzut sinceritatea, mi-am văzut sensibilitatea şi mi-am văzut demnitatea. Şi-acum mă duc pe paginile ăstea… (Îmi arată prima pagină din “Evenimentul Zilei”)

Fierbe sângele de Lăpuşan?

Se spune în lumea asta că trebuie să fim iertători. Iartă, Grigore! Ştii ce, cred că sunt nişte copchilaşi care se joacă de-a pozele la “Evenimentul Zilei”… Se joacă de-a pozele, se joacă de-a destinul… Ei nu pot da un telefon, mă fac rapsod, mă fac Gabriel Leşe. Păi să analizăm cine-i Leşe, mă duc la Curriculum Vitae… Cine-i Leşe ăsta, ce verdict are dat? O avea un cod dat acolo de vreun sergent major care-a zis să dea bine în faţa şefului, dar să fie sănătos. Iată ce scrie pe prima pagină: “Informatorii-vedetă ai Securităţii”. Ce zic pretenii şi vecinii de-acasă? Ia, mă, cine ne-o pârât pe noi la Securitate? Leşe ! Nu mai dormim de nopţi întregi nici eu, nici nevastă-mea, acum înaintea unui mare proiect de şase manifestări culturale. Oare-i corect? Oare-i bine? Pălăria-i pălărie, cântatu-i mai greu!

Credeţi că oamenii mai pot fi prostiţi cu una-cu două? Mulţi nu vor trece oare prin filtrul gândirii toată această poveste?

Ştii ce? Eu am încredere totuşi în oameni că vor citi cu atenţie presa în general şi vor înţelege exact ce se întâmplă. Nu mai putem continua aşa. România are nevoie de oameni serioşi. Asta cu bătaia de joc şi cu ping-pongul cu destinele nu are de-a face cu un sistem normal. Jocul cinstit nu-şi mai găseşte locul. Tăţi suntem cântăreţi, suntem turnători, securişti… Eu nu mă potrivesc nici măcar cu cântăreţii de populară. Nu-i uşor să cauţi cinste, să cauţi talent, să cauţi virtute, să mergi prin lumea asta românească veche, de tradiţie, şi să vii apoi s-o prezinţi. M-am implicat în lumea acesta, dar oi fi şi eu un om pe lume. Şi când cineva vorbeşte despre mine, trebuie să rumege de două ori…

Pentru că?…

Pentru că nu ştie cu cine are de-a face. Pentru că pălăria asta (îşi duce mâna la borul pălăriei) ascunde multe. Sub pălărie pot să aflu un om sofisticat, pot să am un parvenit, un cântăreţ, nu ştii ce… Bărbăţia începe cu pălăria. Când îmi iau pălăria (o dă jos), mă arăt! (o aşază la loc) – mă arăt… mă arăt, mă ascund. Nu ştii ce ascunde pălăria pe capul unui om, niciodată! Şi încă ceva: tot vorbim de pălărie. Ea nu indică valoarea unui om. Ea există şi în Tibet şi la Mediterana şi la Washington şi zău! Pălăria-i pălărie! (îşi moaie vocea) Cântatu-i mai greu! Cântatul trebuie să ne definească. Şi noi ne ocupăm de prostii.

Ce face în continuare Grigore Leşe cel pe care-l ştim, care nu se dă bătut?
Am fost în Cipru, şi-acolo m-am întâlnit cu Înalt Prea Sfinţia Sa Mitropolitul Nicosie şi acolo am vorbit despre periferii. De ce? Folclorul nostru, ţara noastră se află la periferie. Şi-am explicat ce-nseamnă pentru mine periferia. Şi-am spus aşa: “Suntem la periferia Occidentului şi poporul are un suflet acolo, la periferie. Suntem la periferia Orientului şi mai avem şi acolo un suflet. Dar mai avem un suflet propriu, puternic aici la noi, care e exact în centrul nostru”. În Centrul Cultural de-acolo au pus o bisericuţa de-a noastră din lemn, tot undeva la periferie. Şi i-am pus întrebarea, zic: “Dom’le, biserica de ce nu este în centru? “, pentru că toată cultura porneşte de la lemn. Şi-apoi să vină celelalte biserici, din Georgia, Bulgaria, câte cele-or mai fi pe-acolo. Şi-asta este periferie. Dacă mă duc în centrul Pompidou la Paris, atelierul lui Brâncuşi este tot cam în periferia centrului Pompidou. Oare de ce România trebuie să fie tot timpul în periferie? – a fost prima întrebare. Şi de ce biserica din Maramureş nu e în centrul Centrului Cultural? Şi Mitropolitul mi-a răspuns: “Pentru că sunteţi sensibili”. Om fi noi sensibili, dar şi religiozitatea, trăirile exagerate interioare, modestia ne ţin pe loc? Da, zice, şi Serbia şi alţii au avut preoţi care-au profitat de sensibilitatea popoarelor. Zic: “Tocmai de-aia biserica asta din lemn ar trebui să se afle în centru!”.

Cum vom trece de la periferie în centru? Avem vreo reţetă-minune?

De câte ori merg în străinătate, încerc să le spun câte o poveste. Dar povestea asta a noastră e tare greu de spus. De ce? Pentru că la noi suferinţa e pe primul plan. Apoi urmează tristeţea, melancolia şi nostalgia. Îl întrebam pe badea Vasile Dâncu din Runcu Salvei, “dom’le, de ce dorul ăsta şi cărările ăstea au mai rămas la noi, că restu s-o vândut…”. Şi zice Vasile: “Ştii di ce? Cărările, dorul şi singurătatea nu le trăbuie nimănui şi ne-o rămas”. Da-s bune, şi să revenim la discuţie. Ce fac eu de fapt? Noi de ani buni intrăm, de fapt redescoperim ce eram, parte a unui neam mai mare. Avem un singur proiect şi proiectul nostru trebuie să fie favorizat. Cum putem fi noi valorizaţi în comparaţie cu celelalte ţări ? Noi suntem patrioţi – dar dacă tot vorbim de patriotism, a flutura steagul nu înseamnă că eşti patriot -, patriotism înseamnă să fie fiecare la locul lui, iar acolo fiecare să fie cel mai bun pe proiectul lui. Să te recunoască celelalte neamuri din neamul ăsta mare.
Când noi ne-om impune şi-om arăta că cine suntem, toţi or ridica mâna sus, şi-atunci şi banii vin la noi că suntem valorizaţi. Orice s-ar spune, dacă ai un proiect bun şi-l duci la capăt, vei fi recunoscut. Noi nu putem face din căcat bici, adică noi nu suntem o cultură mare, noi suntem o cultură medie. Dar aşa cum suntem, am dat şi vom mai da valori. Dacă eşti bun şi serios poţi să ajungi în frunte, să fii valorizat. Gabriel Liiceanu îl întreba pe Amos Oz cum de un poet dintr-o ţară mică poate să se impună şi să fie propus la Premiul Nobel când el concurează cu un poeţi de mâna întâi din ţări de mâna întâi? Şi ştiţi ce-a răspuns? Mi-a plăcut foarte mult… “Pe un scriitor nu trebuie să-l intereseze din ce ţară vin alţii, de ce mână este alt scriitor sau ţara din care vine, el trebuie doar să scrie”. Dacă e bun va fi recunoscut. No’ aşa-s io!
Pe mine nu mă interesează oare ce-or zice japonezii de mine, vor înţelege ei suferinţa ori n-or înţelege? Dar să ştiţi că suferinţa, jertfa, tristeţea duc la adevărata fericire. Până n-ai fericirea asta n-ai nimic. Şi mai tot vorbesc oamenii de iubire. Pe pământul ăsta iubirea are alte conotaţii. E dragoste, e altceva aicea. Când vorbeşti de iubire, vorbeşti de iubirea de Dumnezeu. Ei, da’ cum să explici toate lucrurile astea într-o ţară să spui că la noi e Grădina Maicii Domnului şi noi avem 800.000 de avorturi? Neamul acesta oare nu s-o împrăştiat un pic? Tata spunea: “Măi, Grigore, tu tot umbli de ani în stânga şi-n dreapta, nu-i mai bine să-ţi iei un servici ca tăţi oamenii, să pleci la şapte, să vii la trii acasă, mă?”. Or, el nu-nţelegea noţiunea asta a umblatului. O considera pierdere de vreme, că ei când umblau, umblau cu scopuri precise, la târg, apoi stăteau acasă liniştiţi. Cu alte cuvinte, îşi hodineau mintea! În ziua de astăzi, oamenii trebuie să ştie că fără minte nu poţi mere înainte. Şi-atunci eu zic că tata mi-o dat minte, mama mi-o dat glasul şi Dumnezău mi-o dat harul. Astea trii mă fac să-nving!

Aceste speculaţii, aceste încercări de denigrare, aşa, mă fac mai puternic. Adică eu, Grigore Leşe, mă voi apăra prin ceea ce fac. Dacă eu aş şti în ziua de astăzi că eu, Grigore Leşe, am denigrat pe cineva, eu m-aş retrage din toată povestea asta şi-aş zice că nu-i de mine, ori m-aş duce – nu ştiu unde m-aş duce – şi să mă rog la Dumnezeu ca să mă ierte. Eu am păcate, dar nu de-astea. Păcatele mele-s altele şi viaţa mea a fost tumultuoasă. Am avut o viaţă plină de dor, de dragoste, de împliniri, de suferinţă, de neîmpliniri… Oare n-ar fi timpul să mi-o duc şi eu în linişte cât de cât?

România poate nu-i ţara asta care se vede la tv sau prin ziare… Pe de altă parte, se mai şi zice că nu mor caii când vor câinii…
Aşa, aşa şi nici câinii când vor stăpânii. Am avut un şir de proiecte prin ţară. Şi unde s-a încheiat? La Ateneul Român. Aşa! Am apoi spectacole în toată lumea. Anul acesta am reprezentat România în condiţii modeste în Coreea, unde s-a desfăşurat o expoziţie internaţională, tema centrală a acesteia fiind apa. Şi-acolo am dus ‘’voci de apă’’, adică lipovenii din Sarichioi şi-am avut cinci spectacole! Am avut turneu şi cu Victor Rebengiuc, sunt la al şaselea concert. Am fost şi în Sala Unirii din Alba Iulia… Am fost şi la Biserica Sf. Nicolae de pe Matildenstrasse din München. Acolo am prezentat poezia lui Ioan Alexandru, uitată în ultimul timp, şi-am ales din toate volumele poeziile reprezentative.
Când mi-am aruncat ochii în catedrală, am simţit că suntem valorizaţi prin poezie, prin cântec şi prin cuvânt. Au fost în sală actori, filologi, sportivi, plecaţi din România prin anii 80’. Le-am răscolit sufletele! Şi vreau să vă mai spun că în ziua de astăzi avem nevoie de interpretare, pentru că ea te duce la noţiunea de cuvânt. Adică scriu despre cineva cum o cântat? Nuuu… trebuie să împlineşti muzica.
Şi văd eu că în ultima vreme mulţi scriu despre muzică. Interpretează în scris ce nu pot ei face! Vor să mă-nveţe să cânt cum cântă “mama”. Păi, dom’le, voi mă-nvăţaţi pe mine cum cântă “mama”, nu-mi explicaţi asta, arătaţi-mi cum cântaţi voi! Cu alte cuvinte, când unul din ăsta n-o făcut faţă într-un domeniu – o mers pe compoziţie, să zicem -, o făcut un mare ocol şi-a dat-o în folclor. Aici e loc de improvizaţie. Eu vreau să termin cu improvizaţia şi zic aşa că în ţara asta degeaba vor fi talente. Ţara mere înainte cu oameni de caracter. Or, dacă în ziua de astăzi, eu, Grigore Leşe – nu vorbesc de alţii, nu ştiu care le-o fost viaţa, or fi fost securişti -, apar într-o fiţuică din asta cu poză ca la gazeta de perete, la “insectar”, acest lucru nu se potriveşte.

Să lăsăm “pigmeii” în plata Domnului şi să ne spuneţi ce noutăţi aveţi pe plan artistic…

Am un “one-man show”, în care voi arăta cum îs eu când îs în mine şi cum arăt când îs în afara mea. Le-arăt oamenilor cum m-ascund şi cum m-arăt. Marţi (n.r. 13 noiembrie), la 19.00, îi minunea de pe lume. Vin aromânii fârşeroţi din Cogealac la Sala “Mihail Jora”, cu care-am cântat în Catedrala Saint-Sulpice din Paris. Muzici polifonice. Am fost cu ei, cu orchestra naţională radio şi cu Damian Drăghici şi la Shanghai. Apoi îmi vin iranienii. Sunt trei persani care vin cu instrumente, cu setar, cu tombar, daf, nei (fluier), vin pakistanezii cu muzicile acelea halucinante, cu ritmuri de extaz. Vin şi sirienii… Ce-arăt eu acolo între ei? Suferinţa, singurătatea, dorul. Şi eu între oamenii ăştia, când s-or învârti cu dobele lor, pe lângă mine şi cu setarele lor şi cu cimpoaiele, oi zice: “Mă, da’ io de unde-s? De unde-mi vine muzica?”. Tare mă tem că atunci când om cânta eu oi zice că-s ei şi ei or zice că-s io. N-om şti care de unde suntem, pentru că pe lume există o singură hore. Şi horea asta o vinit dintr-un centru puternic şi s-o’mprăştiet în toată lumea. S-o’mpuit horea. Adică o făcut pui. Şi centrele ăstea creatoare or dus muzica în lume. Şi muzica asta ţine echilibrul lumii.

Vorbim de vibraţii universale?

Da, şi de invocaţii străvechi. Ştiţi de ce cuvinte mă feresc eu? De ancestral, arhaic, autentic, popular mă feresc şi ştiţi de ce? Pentru că nu le pot pipăi eu până-n capăt. Trăirile noastre, sensibilităţile, intuiţia, exaltarea sunt din noi. Poate nu toate popoarele-s trăitoare ca şi noi. Dar să dea Dumnezeu ca-ntro bună zi să devină România prin horele ăstea Buricul Pământului. Şi-atuncea, noi, valorizaţi, putem zice că suntem fraţi. Dar atâta timp cât ne perpelim – sigur, nu toţi artiştii sunt curaţi la suflet, manifestă modestie ipocrită, linguşitori din interes, vicleni -, nu e în regulă, promovăm sminteala.
Eu m-am uitat în oglindă şi-am zis: “Măi, Leşe, tu cine eşti?”. Pe mine mama, şcoala, profesorii mei, lumea, păţăniile mele m-or învăţat un lucru. Să mă văd şi să fiu în icoana mea. Aşe! Ei aşteaptă acuma, ce aşteaptă ei de la Leşe? Să mă vadă pe soclu. Apooooi… “L-am ştiut pe Leşe…” Uită de tăte! Dar oamenilor din jur care întind un cordon vreau să le mulţumesc aici. Sunt oameni în presă, profesori, tineri, oameni de cultură care sunt în jurul meu. Dacă n-ar fi ei cred că aş înnebuni. Dacă n-aş hori, eu cred că oamenii ăştia cu smintelile astea (îmi arată din nou pagina cu turnătorii) – şi asist de ani buni la sminteli, ba că am cântat cu partidul, ba că-s în PNL pe listă de candidaţi, ba că-s informator – ar avea câştig de cauză. Mă salvez cu oamenii din jurul meu şi cu horile. Mai am în sufletul meu nişte cutiuţe… Mai am două…

Şi restul unde-s?

(Şoptit şi rar, cu ochii aproape închişi): Le-am consumat cu alte năcazuri… Că pe lumea asta ştii cum îi? Oamenii-s şi răi, dar îs şi buni. Şi eu asta cred că am de făcut, ca prin muzica asta să se-mpace lumea. De-aceea m-o adus mama şi m-o trimes în lume, că de mă-ntrebă “Ştii unde eşti?”, îi spun că nu ştiu, dar îi spun că-s într-un loc în care împac oamenii. Aşa că vorbe să ne-aflăm în treabă şi să speculăm, putem face oricare şi oricând. O sosât vremea să ne-adunăm şi să zicem “îi bugăt! ” – îi destul! Ca să ajungi la marea cultură trebuie mai întâi să te scufunzi, să dai de fundul mării şi de acolo să ieşi şi să te scuturi. Să te speli bine şi să zici: “No, ce pot face eu pe lumea asta?”.
Cum ar putea şi alţii să se uite în oglindă?
Ştiţi cum? Să ştie ce pot face pe lume. Dacă el simte că poate hori, să horească. Dacă ştie lucra cu lemnul şi vrea să fie tâmplar, să lucre! Că Dumnezău n-o lucrat mai mult pe unul ca pe celălalt, câţi suntem pe lumea asta. Trebuie să ai conştiinţă, şi dacă te-ai legat de-un lucru – cum zicea taică-meu -, du-l până în capăt, nu-l face de mântuială. Decât să faci un lucru de mântuială, mai bine nu-l mai face. Pentru că drumu-i lung şi împlinirea-i departe.
Marcel Bărbătei

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here