ULTIMELE APLAUZE – Lascăr Pană a jucat meciul vieții în fiecare zi

0
458

ULTIMELE APLAUZE Lascăr Pană a ieșit miercuri, 20 septembrie, 2017 pentru ultima oară din Sala Sporturilor care îi poartă numele. N-a ieșit de bună voie, voia să mai dispute  câteva meciuri măcar. Dar n-a mai avut timp. Viața este o scenă, spunea cineva, împărțită în acte, însă cortina se lasă o singură dată. Pentru Lascăr Pană, arbitrul vieții a suflat sfârșitul partidei.

Am privit cu atenție fețele marcate de vreme ale unor oameni care au venit permanent să vadă spectacolele oferite de Maestrul Pană și elevii săi. Și-au amintit de bucuriile trăite în sală, cauzate de victoriile fără număr obținute, dar și de calitatea jocului prestat în acest templu al sportului maramureșean. Se juca dumnezeiește pentru că pregătirea, cu adevărat spartană sub multe aspecte, era făcută și gândită de un om care dorea performanța înainte de orice, iar Pană, vorba unei jurnaliste, „era în stare să antreneze și viața dacă nu-i plăcea cum joacă”.

M-am uitat la foștii elevi care au venit să își ia rămas bun de la profesorul lor: Panțâru, Odae, Baiza, Albu, Neșovici, Kiss, Oros, Marta, Belu, Avramescu, Rădulescu, Popovici, Răzor, Ignătescu, Stamate, Chircu, Iacob… Ei și mulți alții au avut de-a lungul timpului destule momente tensionate cu cel care, acum, nu mai putea să-i certe dacă au greșit cu ceva. Jucători de excepție care recunosc deschis meritele lui Pană în formarea, pregătirea și consacrarea lor sportivă. Serios, ambițios, perseverent, inteligent, meticulos, curajos, devotat, cinstit sunt câteva din cuvintele cu care elevii săi îl caracterizează. Nici nu cred că mai e nevoie de altceva ca să fii om întreg.

Prin 2001, întrebat cum stă cu sănătatea, Pană a răspuns: „Nu mă plâng, n-am avut boli serioase. Cea mai gravă boală a mea este handbalul. Din cauza ei o să mor”. Povestea că la botez mama i-a așezat în față câteva obiecte să se joace ca să nu facă gălăgie în timpul procesiunii religioase. Printre ele era și o minge micuță pe care a luat-o și n-a mai lăsat-o din mâini. „Cred că mama a rămas cu aceea imagine a mea cu mingea în brațe, toată viața, pentru că, de cum am început să cresc m-a împins către sport”, spunea Pană.

Nu cred că există cineva care să se îndoiască că n-a murit din pricina handbalului pe care l-a iubit și slujit cum puțini pământeni au făcut-o. Cei care s-au ocupat de organizarea funeraliilor au așezat pe sicriu o minge de handbal cu semnăturile jucătorilor. Cu siguranță „Omul” (cum îi spuneau jucătorii) nu va sta în ceruri să picteze fluturi, cum își dorea Winston Churchill, ci va forma cluburi, echipe și competiții de handbal, că asta a făcut și pe pământ. Și cât de bine i-au ieșit toate!

La ultima ieșire din sala sporturilor a fost purtat pe umeri de câțiva dintre foștii și actualii jucători ai Clubului Minaur pe care Lascăr Pană l-a înființat în urmă cu mai bine de patru decenii. N-am putut să nu îmi amintesc finalul istoricului meci cu Uniunea Sovietică, de la Jocurile Olimpice de la Moscova din 1980 când, după incredibila victorie a naționalei noastre, antrenorul Lascăr Pană a fost purtat pe brațe de jucătorii români. Două secvențe aparent identice, dar atât de deosebite în conținut!

La părăsirea sălii asistența a aplaudat decent și câțiva martori ai evenimentului au lăcrimat. Nu s-a scandat ca altădată „Minaur! Minaur!” sau „Pană! Pană”, poate și pentru faptul că Simi Marcovici, eternul șef al galeriei băimărene, a venit la sală îmbrăcat în costum și cămașă, abandonând pentru prima oară obișnuita salopetă (trening) de lucru. A fost omagiul pe care i l-a adus omului care a dat un alt sens prestației sale de-a lungul anilor.

Se spune că atunci când murim, lăsăm în urmă tot ce avem și luăm cu noi ceea ce suntem. Se poate, dar, în acest caz, sunt convins că profesorul Pană n-a luat chiar totul cu el. A lăsat în urmă foarte mulți oameni care, datorită lui, s-au îndrăgostit definitiv și ireversibil de handbal,  care nu vor lăsa niciodată ca această disciplină sportivă să dispară din Maramureș.

Moartea nu vine odată cu vârsta, ci odată cu uitarea. Maestrul Lascăr Pană poate să stea  liniștit, nu are de ce să se teamă de uitare pentru că băimărenii vor avea mereu un colț al inimii rezervat lui, în care îl vor găzdui întotdeauna cu mare plăcere.

Grigore Ciascai

Sursa foto Paul Ursachi / Up foto

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here