PILDA LUCRĂTORILOR – Roadele aduse în via Domnului, comoară pentru om

0
214

PILDA LUCRĂTORILOR (Duminica a 13-a după Rusalii) Zis-a Domnul pilda aceasta: Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie; a împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn și a dat-o lucrătorilor, iar el a plecat departe. Când s-a apropiat vremea roadelor, a trimis pe slujitorii săi la lucrători ca să ia partea lui de roade. Dar lucrătorii, punând mâna pe slujitori, pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. Din nou a trimis alți slujitori, mai mulți decât cei dintâi, și au făcut acelora tot așa. La urmă, a trimis la ei pe fiul său, zicând: Se vor rușina de fiul meu. Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moștenitorul; veniți să-l omorâm și să avem noi moștenirea lui. Și, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie și l-au ucis. Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători? I-au răspuns: Pe aceștia răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la vremea lor. Zis-a lor Iisus: Oare n-ați citit niciodată în Scripturi: «Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta și este lucru minunat în ochii noștri»?
De aceea vă spun că Împărăția lui Dumnezeu se va lua de la voi și se va da neamului care va face roadele ei. Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea, îl va zdrobi. (Matei 21, 33-44)

Textul Sfintei Evanghelii din această duminică ne prezintă o parabolă, o istorioară inspirată din împrejurările concrete ale vieții, având legătură directă cu experiența și cunoștințele celor cărora li se adresează. Mântuitorul Hristos a folosit des acest fel de exprimare, dorind ca atât ucenicii Săi, cât și auditoriul să-i priceapă ușor mesajul. Asemenea povestiri devoalau într-un mod facil o învățătură complexă, care, expusă în mod direct, ar fi fost foarte greu de perceput. De altfel, vorbirea în pilde se utiliza des în Orient, deci și la poporul ales.

În Sfintele Evanghelii, spun exegeții textului biblic, există peste cincizeci de parabole, reprezentând mai mult de o treime din cuvântările Mântuitorului Hristos. De vom lua aminte la momentul rostirii parabolei lucrătorilor viei de către Mântuitorul – după intrarea Sa în Ierusalim –, îi vom înțelege mai bine scopul şi învățăturile.

Pilda, numită și a lucrătorilor răi, este una istorico-profetică. Din ea aflăm că un stăpân a sădit o vie, a împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea un teasc, a durat un turn de pază şi apoi a încredinţat-o slujitorilor săi, spre a o lucra, iar el a plecat departe. După un timp, sosind vremea roadelor, acesta a trimis pe alţi slujitori să-i aducă partea lui de roade. Lucrătorii viei însă i-au omorât, crezând că aşa vor scăpa de datorie, iar stăpânul se va înfricoşa și va renunţa să-şi ceară drepturile prin alţi „reprezentanţi”.

Lucrurile s-au petrecut dimpotrivă: aflând despre cele întâmplate, stăpânul s-a înfuriat, trimițând încă mai mulţi slujitori în vederea recuperării creanței de la debitori. Nesăbuiţii lucrători ai viei au procedat identic, luându-le viaţa şi celor din urmă. Stăpânul s-a mâniat și s-a întristat de atitudinea lor iresponsabilă, dar încă nu i-a pierdut, hotărându-se să le acorde o nouă şansă: l-a trimis la ei pe unicul său fiu, sperând că răzvrătiții în sfârşit se vor ruşina şi-i vor da partea de roade. Nu s-a întâmplat așa, căci necugetaţii lucrători l-au ucis şi pe el, crezând că numai astfel moştenirea, adică via, le va reveni lor definitiv. Terminând de povestit, Mântuitorul apelează la judecata celor cărora le spusese parabola. „Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători?” (v. 40). Răspunsul dat de mulţime a fost unul pertinent, dovadă că înţeleseseră bine istorioara: „Pe aceşti răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor ­lucrători, care vor da roadele la timpul lor” (v. 41).

Simbolistica pildei

Parabola, afirmă tâlcuitorii, reprezintă, de fapt, un rezumat al istoriei neamului omenesc, în general, dar în special a poporului ales. În lumina învățăturilor patristice, să descoperim de ce: stăpânul casei este Dumnezeu; El a sădit via, adică lumea, cu tot ce se află în ea, apoi a călăuzit-o prin nişte legi, ferind-o de răutăţile vrăjmaşului. Lucrătorii suntem noi, oamenii. Gardul împrejmuirii simbolizează legea dată de Dumnezeu prin Moise, spre ocrotire și zid împotriva răului. Teascul săpat în orice vie este locul unde strugurii se strivesc, obținându-se astfel vinul. Însă aici teascul capătă semnificația de altar de jertfă. Turnul durat îi închipuia pe mai-marii poporului, arhierei și farisei, care aveau datoria să vegheze la păzirea Legii și la ocrotirea poporului, a viei, după voia Domnului.

Plecarea Stăpânului departe nu înseamnă părăsirea lumii după creaţie, ci guvernarea ei, adică purtarea de grijă a Domnului față de tot ce a creat „bine foarte”. Ne învață dumnezeieștii Părinți că plecarea Stăpânului reprezintă și acordarea unui spațiu de libertate omului, apelul făcut de Dumnezeu la conștiința omului, spre a-L urma. Însă, deși aflat departe, Domnul nu-l lasă pe om în trândăvie, în nepăsare, trimițând pe slujitorii Săi să ceară parte din roade. Cine erau acei slujitori? Profeții Vechiului Testament, care i-au adus aminte în permanenţă poporului ales de Cuvântul Domnului, dar el, în loc să-i asculte, i-a omorât.

Prorociile vorbesc despre Sine și chemarea neamurilor

Din acest moment, parabola – până acum, istorică – devine profetică, adică Mântuitorul prevestea însăși tragica Lui soartă, a Unicului şi iubitului Fiu al Stăpânului viei, al lui Dumnezeu-Tatăl: ţintuirea Sa pe Cruce, pentru noi și-a noastră mântuire, în afara cetăţii Ierusalimului. Spun în afara Ierusalimului, deoarece lucrătorii viei, după cum stă scris în Evanghelia de azi, punând mâna pe Fiul Stăpânului, L-au scos afară din vie şi L-au omorât. Aşadar, Marele Răstignit îşi prorocea sfârşitul prin această istorioară.

Răspunsul dat de auditoriu Mântuitorului la întrebarea ce va face stăpânul când va veni cu acei lucrători – „pe cei răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători care vor da roadele la timpul lor” – reprezintă tot o profeţie: pe de o parte, chemarea neamurilor, a popoarelor păgâne la mântuire, arătând că Domnul nu a venit în lume doar pentru poporul ales, ci pentru toată umanitatea, iar pe de alta, sentinţa ce se va rosti la Judecata de Apoi: „pe cei răi, cu rău îi va pierde”. Că mesajul parabolei a fost eficient, corect recepționat de cei ce-L ascultau pe Iisus, o arată și reacția cărturarilor și a mai-marilor preoților. Aceștia, după cum ne relatează Sfântul Evanghelist Luca (20, 19), îndată ce a terminat de vorbit Iisus, au decis să-L prindă și să-L omoare.

Culesul roadelor, prima filă din calendarul toamnei

Biserica ne pune înainte tulburătoarea parabolă a lucrătorilor viei acum, la început de toamnă, când adunăm roadele câmpului, dintr-un motiv bine definit: ne îndeamnă să reflectăm, ce fel de lucrători suntem noi în „via” Domnului? Spun noi, fiindcă „via dată altora” se referă tocmai la chemarea Cerului ca fiecare membru al Bisericii să devină lucrător în via Domnului. Așadar, dacă lumea creată de Dumnezeu, cu toate bunătățile sale, reprezintă via, iar noi lucrăm pe proprietatea lui Dumnezeu, se cuvine s-o înnobilăm prin munca noastră. Numai așa ne putem justifica existența pe pământ: aducând roade, fiecare după puterile sale.

Din spusele dumnezeieștilor Scripturi, dar și din învățăturile Sfinților Părinți, aflăm că munca reprezintă o îndeletnicire ineluctabilă, precum și o mare cinste pentru noi, oamenii. E o datorie către Domnul, către aproapele, dar și către sine. De aceea, ea ne înveșmântează în cea mai înaltă demnitate, deoarece Însuși Domnul lucrează. Muncind, omul nu face decât să-L imite pe Dumnezeu.

Hristos, viața vieții noastre, n-a emis vreo rezoluție excep­țională despre muncă, ci a arătat, prin modelul viețuirii Sale, dar și prin parabolele rostite, deosebita Sa considerație față de muncă. El Însuși a crescut în familia lui Iosif, tâmplarul, meserie pe care, potrivit tradiției, a cunoscut-o și a practicat-o până a ieșit la propovăduire. După acest moment din viața Sa pământeană, în cei trei ani de misiune, a muncit din greu, trudindu-Se şi ostenindu-Se cu timp şi fără timp. Domnul nu a avut odihnă, căci, spunea El: „Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine” (Ioan 9, 4).
În atare situație, să-L rugăm pe Domnul Dumnezeu să ne ajute ca să redescoperim adevărata valoare a muncii, care constă nu doar în agonisirea de bani și bunuri, ci îndeosebi în strădania de a lucra voia lui Dumnezeu, în via Sa, câştigându-ne astfel mântuirea. Numai o asemenea muncă, în beneficiul sufletului, dar și al trupului, reprezintă „cea mai mare comoară pentru om”, după cum ne povățuiește Înțeleptul Solomon (Pilde 12, 27).

Arhim. Prof. Mihail Daniliuc

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here