OMENIREA ÎȘI VEDE MÂNTUIREA – Sărbătoarea Întâmpinării Domnului

0
449

Astăzi, 2 februarie, la trecerea a 40 de zile de la sărbătorirea Naşterii Domnului Iisus Hristos, prăznuim Întâmpinarea Domnului de către Simeon, la Templul din Ierusalim. Încercat de ani, dar plin de Duhul Sfânt, bătrânul cel drept Îl primeşte în braţe cu negrăită bucurie pe Dumnezeu-Omul, arătându-ne că nu orice aşteptare aduce mântuire şi bucurie, ci doar aşteptarea cu pregătire. După trecerea a 40 de zile de la naşterea primului copil, Legea mozaică prevedea prezentarea la Cortul Sfânt (mai târziu la Templul din Ierusalim) cu o ofrandă, care să răscumpere pe întâiul născut care aparţinea, de fapt, lui Dumnezeu.

Ofranda era un miel şi un porumbel. Cei săraci, care nu aveau miel, puteau aduce doi pui de porumbel, dintre care unul simboliza ofranda prin care se aducea mulţumire lui Dumnezeu pentru darul primit, iar celălalt era preţul de răscumpărare pentru copil, care ar fi trebuit să-şi dedice viaţa slujirii lui Dumnezeu. În acest fel, oamenii mulţumeau pentru darul naşterii de prunci şi mergeau cu pruncul acasă, lăsând la Templu, în locul lui, jertfa adusă.

Mărturia pelerinei Egeria

Sărbătoarea aducerii la Templu a Domului Hristos era iniţial, la Ierusalim, încheierea sărbătorilor Teofaniei, a Arătării lui Dumnezeu în Trup. Pelerina Egeria, vestita călătoare apuseană la Locurile Sfinte, din secolul 4, scria despre această sărbătoare astfel: „A patruzecea zi de după Epifanie se prăznuieşte aici şla Ierusalimţ cu mare cinste. În această zi se face procesiune la Anastasis şă biserica Învierii şi toţi merg, iar toate acestea se fac după o rânduială solemnă şi foarte festivă, ca la Paşti. Toţi preoţii ţin predici, iar mai apoi şi episcopul, tâlcuind cu toţii locul din Evanghelie care vorbeşte despre aducerea Domnului la Templu de către Iosif şi Maria, văzută de Simeon şi de prorociţa Ana, fiica lui Fanuil, dar şi despre cuvintele acestora, rostite la vederea Domnului, cât şi despre jertfa pe care au adus-o părinţii. După aceasta, făcând toate după rânduială, se săvârşeşte Liturghia, după care se face otpustul“.

Mai târziu, mai ales după Sinodul de la Calcedon, care a condamnat monofizisimul, această sărbătoare a fost cinstită separat, ca unul din marile praznice, închinate Domnului Hristos şi Maicii Domnului. Sărbătoarea s-a îndătinat în Apus în secolul 5, iar în Răsărit în secolul 6.

Dreptul Simeon şi împlinirea aşteptării omenirii

Deoarece personajele principale ale sărbătorii sunt Mântuitorul şi Maica Domnului, dreptul Simeon reprezentând simbolic omenirea care îşi vede şi primeşte salvarea, praznicul are o rânduială asemănătoare celor închinate Maicii Domnului.

Dreptul Simeon era un vieţuitor al Ierusalimului, înaintat în vârstă, care sosise la Templul de la Ierusalim atunci când a fost adus Pruncul acolo. Tradiţia ne spune că el a fost unul dintre traducătorii în limba greacă ai cărţilor Vechiului Testament şi că a primit cuvânt de sus că nu va gusta moartea până când nu va vedea pe Izbăvitorul lumii. El era om cu viaţă sfântă, proroc şi văzător cu duhul. De aceea, atunci când primeşte în braţe pe Pruncul Iisus, el se umple de Duh Sfânt şi proroceşte despre ce va săvârşi acest Prunc şi cum va suferi Maica Domnului, tot de dragul omenirii care are nevoie de ajutor. Tot acolo, la templu, trăia o văduvă înaintată în vârstă, Ana, cu viaţă sfântă, care a prorocit şi a vestit venirea pe pământ a lui Mesia.

Dreptul Simeon a trebuit să trăiască mult şi, printr-o minune, să înţeleagă felul smerit în care avea să fie schimbată umanitatea, în care avea să se întrupeze Logosul cel care a creat toate. Sfântul Teofilact al Bulgariei, în tâlcuirea pe care o face Evangheliei după Luca, spune că lui Simeon i se potrivesc foarte bine cuvintele regelui David din psalmi: „Cu lungime de zile îl voi umple pe el, şi-i voi arăta lui mântuirea Mea“ (Ps. 90, 16).

Într-o interpretare a simbolismului icoanei Întâmpinării Domnului Hristos, Vladimir Losski spune că „personalitatea dreptului Simeon are o deosebită importanţă. Prorocia sa, care este acum una din cele trei „cântări ale Noului Testament“, se cântă la fiecare slujbă a Vecerniei, pe parcursul întregului an bisericesc. Simeon este mai vrednic decât Moise a se numi „văzător de Dumnezeu“, pentru că lui Moise Dumnezeu i s-a arătat într-un nor, iar Simeon „pe Cuvântul Tatălui cel mai înainte de veci întrupat L-a purtat şi a descoperit lumina neamurilor: Crucea, adică şi Învierea“ (Stihiră la Litia praznicului).

Într-un stih de la Cântarea a 9-a a Canonului Utreniei acestui praznic se spune: „Nu Mă ţine pe mine bătrânul, ci Eu îl ţin pe dânsul, fiindcă acesta cere liberare de la Mine“. „În persoana dreptului Simeon întreg Vechiul Testament, omenirea nerăscumpărată, se retrage cu pace în veşnicie, lăsând loc creştinismului“, spune Sfântul Teofan Zăvorâtul.

Ceea ce nu puteau înţelege filosofii, mai ales alexandrinii, dar trebuia crezut în taină, era că Cel care a creat toate, Logosul lui Dumnezeu, Cel mai înainte de veci şi proniator, S-a născut prunc de om, fără apărare, la îndemâna oricărei stihii sau răutăţi omeneşti. Acest lucru este una din tainele credinţei noastre şi Sfinţii Părinţi de la cel de-al patrulea Sinod Ecumenic l-au subliniat întocmai. Fiul lui Dumnezeu se face Fiul Omului, cu toate consecinţele acestui fapt. El a plâns, a simţit durerea atunci când S-a lovit. A fost om pe de-a-ntregul, aşa cum a rămas şi Dumnezeu adevărat. Tocmai de aceea, cântările liturgice ale praznicului subliniază adevărata înomenire a Fiului lui Dumnezeu: „Cercetaţi Scripturile, precum a zis în Evanghelii Hristos Dumnezeul nostru; că într-însele Îl vom afla pe El născut şi înfăşat, în iesle pus şi cu lapte hrănit, tăiere împrejur primind şi de Simeon fiind purtat, nu ca închipuire şi nici ca nălucire, ci cu adevărat precum lumii S-a arătat. Către Care să strigăm: Cel ce eşti mai înainte de vei, Doamne, slavă Ţie!“ (Slavă la Litia praznicului).

Întâlnirea noastră cu Dumnezeu

Asemenea dreptului Simeon, numele căruia în limba ebraică înseamnă „ascultare“, care a fost receptiv la cuvântul lui Dumnezeu, ascultând de acesta şi aşteptând Mângâierea lui Israel, şi noi suntem chemaţi să ascultăm chemarea, atunci când Îl întâlnim pe Domnul. Cum Îl putem întâlni? Aici este partea cea mai grea. Şi nu pentru că Dumnezeu nu ar vrea să ne întâlnească, ci pentru că noi avem cu totul alte treburi şi gânduri, probleme, urgenţe, încât întâlnirea cu El o amânăm tot timpul „pentru altă dată“. Întâmpinarea Domnului de către Simeon, adică de către omenitatea dispusă să primească Mângâierea, este acea întâlnire despre care vorbim aici. Întâlnirea cu o persoană pe care Dumnezeu ne-a scos-o în faţă şi „petrecerea“ cu aceasta înseamnă ascultarea de voia şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu. De câte ori nu ni s-a întâmplat (mai demult, când oamenii nu avea atâtea maşini) să stăm în acelaşi compartiment cu persoane, preţ de câteva ore, şi să simţim că am trăit o viaţă întreagă alături de ele. Astfel este şi întâlnirea noastră cu Dumnezeu. Ea nu are sfârşit, chiar dacă are început. Întâlnirea noastră cu Mângâietorul continuă cu masa de la nunta împărătească, nunta din Cana Galileii, aşa cum foarte frumos redă Dostoievski în „Fraţii Karamazov“, nunta la care se aduce vinul cel bun, iar mesenii se bucură de împreuna-şedere cu Mirele pe care l-au întâmpinat, aşa cum au putut ei.

Într-un oarecare sens, Întâmpinarea Domnului e sărbătoarea care este totdeauna împreună cu noi. Întâlnirea cu Dumnezeu a fiecăruia dintre noi are loc în fiecare minut, chiar şi atunci când nu ne dăm seama de acest lucru. (ziarullumina.ro)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here