„Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viaţă dăruindu-le”(Troparul Învierii)
Iubiţii mei fii sufletești,
Dorința de a-L vedea pe Tatăl, dorința de a-L vedea pe Dumnezeu, a existat întotdeauna în sufletul omului. Și cel mai simplu om, necredincios sau păcătos, are în sufletul lui această dorință, o dorință neștiută de nimeni, pe care fiecare om o poartă în inima și sufletul lui, un dor care, ca o scânteie, îl neliniștește și îl urmărește pe om. Iar omul vrea să-și împlinească dorința aceasta de necunoscut. Însă, dorul acesta din interiorul său, omul nu-l poate liniști cu nimic, pentru că nu-i ajută nici bogăția, nici învățătura, nici rangurile înalte, nici prietenia, nici frumusețea, nici tinerețea. Și se vede că niciun tânăr nu-i liniștit și pe deplin mulțumit. Atât tânărul cât și bătrânul au un dor unic, au o nostalgie. Pe unii îi încearcă dorul de casa părintească, de satul natal sau de orașul lor, dacă sunt plecați departe, iar pe alții îi încearcă dorul de părinți și de frați. Pe tânăr îl încearcă un dor foarte mare de prietena lui, de iubita lui. Iar acest sentiment sfânt, omul și-l manifestă prin cântece și doine, prin artă, prin poezie sau alte manifestări sufletești.
Marile opere și capodopere sunt manifestări ale dorului, sunt exprimări și realizări pornite din sentimentul de dor, iar finalitatea este de natură culturală sau chiar științifică. Dar cele mai înalte manifestări ale dorului sunt exprimate în viața religioasă. “Nostalgia Paradisului” este și titlul unei cărți deosebit de frumoase, în care autorul încearcă să vorbească despre dorul după raiul pierdut. După pierderea inocenței și a integrității morale, omul și-a pierdut libertatea pe care a primit-o din Creație și devine robul instinctelor pustiitoare ale trupului. Și din această cauză omul a văzut că este singur. Dar pentru salvarea lui din ucigătoarea singurătate a intervenit Dumnezeu.
Iubiţi credincioși,
După ce au fost alungați din Rai, Adam și Eva au rămas cu un dor adânc după Rai, după libertatea pierdută, după Dumnezeu. Dar Dumnezeu era retras și numai din când în când îi amintea omului, prin semne și prin vise, din ce stare a căzut, dar și că Creatorul lor îi strigă mereu: “unde ești? Adame, unde ești?”. (Fac.3,9). Glasul lui Dumnezeu vine ca un ecou de departe, tot mai de departe, dar acest glas a rămas în om și se aude în sufletul lui sub forma sentimentului religios, ce a rămas în fiecare inimă ca un dar înnăscut, iar nu făcut. Acest sentiment religios este viu și luminează, oricât de mult s-a îndepărtat omul de Dumnezeu. Sentimentul religios a rămas în om chiar și atunci când omul a uitat de Dumnezeu. Dar Dumnezeu n-a uitat de om și îl cheamă mereu: “Adame unde ești?”.
Chiar și în ziua de azi, și în cel mai păcătos sau necredincios om există dorul de Dumnezeu, dorul de viață, de fericire și de nemurire. Acest dor a rămas în firea tuturor oamenilor, atât în omul bun cât și în omul rătăcit. Chiar și în omul rău Dumnezeu este prezent, prin toate darurile pe care fiecare om le-a primit și chiar și omul rău se bucură de darurile pe care le-a primit de la Dumnezeu. Primul dar pe care omul l-a primit de la Dumnezeu este viața, apoi sentimentele, rațiunea și voința. Iar aceste daruri le are numai omul, pentru că numai omul are suflet nemuritor dat de Dumnezeu și care vine de la Dumnezeu.
După ce omul a fost alungat din Rai, el s-a îndepărtat de Dumnezeu și s-a pierdut de Izvorul Vieții care este Dumnezeu – Făcătorul tuturor. Omul a început să-și facă dumnezei străini, dumnezei care nu aveau nici suflet și nici viață. Dar Dumnezeul cel viu și adevărat s-a întors către nerecunoscătorul om și a trimis semne și soli, care să-i vorbească omului și să-i spună că are un Tată în Cer și că va veni la plinirea vremii, adică, atunci când va sosi timpul hotărât de Stăpânul și Făcătorul tuturor. Mai mult, Dumnezeu și-a trimis Cuvântul Său, pe Iisus Hristos, să se facă Om și să-i vorbească omului despre Tatăl din ceruri.
Așadar, Iisus Hristos, după rânduiala dată de Tatăl, L-a reprezentat prin toate pe Tatăl. Însă ucenicii doreau să-L vadă pe Dumnezeu și L-au rugat pe Iisus: “Doamne, arată-ne pe Tatăl”(In. 14,8). Iar Fiul lui Dumnezeu i-a încredințat că El este în Tatăl și Tatăl este în El și cu El, iar cine L-a văzut pe El, L-a văzut și pe Tatăl care este în toate și toate sunt în El (In. 14,10), fiind de necuprins și etern, a toate cunoscător și a toate știutor.
În sufletul tuturor oamenilor a rămas această dorință de a-L vedea pe Dumnezeu, iar acest dar este dovada că există Dumnezeu, că este prezent și supraveghează viața întregului Univers și a tuturor oamenilor și că îi așteaptă pe cei care cred și doresc să-L vadă, întâmpinându-i pe toți la sfârșitul vieții. Atunci Dumnezeu întâmpină fiecare suflet omenesc, la poarta vieții veșnice. Ora întâlnirii cu Dumnezeu este neașteptată.
Iubiţi fraţi și iubite surori,
Domnul Iisus Hristos nu s-a grăbit să plece după Înviere. El a rămas patruzeci de zile pe pământ, aici, între oameni, și le-a arătat toate tainele cele mari ale lui Dumnezeu, după timpul hotărât de Tatăl, și le-a spus ucenicilor: “Eu plec la Tatăl Meu și la Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru”(In. 20,17). Voi să îndepliniți tot ce v-am învățat și v-am poruncit vouă “și iată Eu voi fi cu voi până la sfârșitul veacurilor”(Mt. 28,20).
A treia zi după Răstignire, după ce trupul lui Iisus a fost pus în mormânt de Iosif și Nicodim, pământul s-a cutremurat și piatra de la intrarea în mormânt s-a răsturnat, deși era foarte mare. Cei o sută de ostași romani, în frunte cu comandantul lor, au venit și au cercetat mormântul pe care l-au găsit gol. Și toți s-au speriat și au început să strige: “a înviat, a înviat, a înviat”. Și tot strigând, ostașii au alergat în oraș să-i spună lui Pilat că Iisus a înviat. Slugile fariseilor, cărturarilor și arhiereilor au intrat la Ana și Caiafa strigând îngrozite că: “Iisus a înviat!”. În acel moment, toate căpeteniile s-au adunat și le-au cerut tuturor să tacă și să nu spună nimănui că “Cel mort” a înviat, ci să le spună tuturor că noaptea, când soldații și slugile arhiereilor dormeau, au venit ucenicii și au furat trupul Nazarineanului. Iar pentru aceasta celor mai vrednici dintre soldați li s-au dat mulți bani, iar Ana și Caiafa i-au cerut lui Pilat și autorităților romane să-i scoată din Ierusalim pe soldații care au văzut mormântul gol, ba mai mult să-i scoată din Palestina și să-i trimită în cele mai îndepărtate ţinuturi ale Imperiului, cu porunca să nu spună nimănui ce s-a întâmplat la Ierusalim. Acești ostași au fost amenințați cu cea mai aspră pedeapsă, pedeapsa cu moartea, dacă împăratul de la Roma va auzi că ostașii romani au încălcat legământul. Și în felul acesta, cei mai fideli martori ai Învierii Domnului, de frică, dar și pentru banii primiți de la căpeteniile evreilor de la Ierusalim, au tăcut și au dus cu ei în mormânt marea taină a Învierii lui Iisus, spunând mereu minciuna fariseilor și cărturarilor de la Ierusalim. De aceea, unii dintre evrei sunt robii unui complot rușinos, că trupul lui Iisus Nazarineanul a fost furat de ucenicii lui.
Dar adevărul nu poate fi ascuns lumii. Pentru ceea ce s-a întâmplat cu adevărat și pentru taina Învierii Domnului, toți ucenicii lui Iisus și-au dat viața, mărturisind și vorbind despre această Înviere. Iar de două mii de ani sunt martori ai Învierii lui Iisus Hristos nenumărați bărbați și femei, tineri și bătrâni.
Învierea Domnului este credința, speranța și bucuria tuturor oamenilor luminați de pe pământ. Și prin aceasta, nimeni nu se mai lasă înspăimântat de moarte. Toți oamenii care cred în Învierea Domnului știu că omul nu piere ca un animal fără suflet, ci are speranța nemuririi, a vieții și fericirii veșnice. Iar această speranță luminează viața neamului omenesc, prin credință și dragoste. Oamenii știu că viața noastră nu este trecătoare, ci această ființă miraculoasă trăiește prin Hristos în veșnicie. Oamenii de atunci și ucenicii lui Iisus Hristos au plecat, dar credința și speranța vieții veșnice au rămas și ard în fiecare făptură omenească. Credința și speranța vieții veșnice sunt elementul vital care vine de la Cel Etern, de la Dumnezeu.
Iubiţi credincioși,
La Ierusalim Domnul a înviat a treia zi. Marea taină a Învierii Domnului n-a putut fi însă ascunsă de nimeni. Această faptă supremă -Învierea, dar și dăinuirea și nemurirea, au fost speranța și scopul vieții omului dintotdeauna. Vestea Învierii a provocat la Ierusalim o negrăită bucurie tuturor celor care au auzit că Iisus a înviat și a rămas viu pe veci, și mai ales că El, Iisus, i-a asigurat pe toți cei ce vor crede și vor trăi după învățătura Lui, că nu vor pieri, ci vor reveni la viață, la această stare, atât de mult iubită de orice ființă omenească.
Când fariseii puneau la cale să ascundă marea minune a Învierii lui Iisus, tot Ierusalimul vuia. De la casă la casă, de la om la om, s-a auzit vestea adusă de cei o sută de ostași, care veneau de la mormântul gol. Iar de la Ierusalim s-a răspândit repede această veste senzațională că Iisus Nazarineanul a înviat. Toată lumea a primit-o ca pe cea mai importantă veste, pentru că Iisus era cunoscut ca Învățător și binefăcător. Se înșeală cei ce spun că Învierea lui Iisus a fost o faptă măruntă, neluată în seamă de contemporani. Este adevărat că această faptă îi depășea pe toți și că unii nu puteau să creadă, iar alții (mai ales evreii) nu vroiau să creadă.
Însă vestea Învierii lui Hristos a ajuns la Roma aproape în aceeași zi. Pentru că și atunci, ca și acum, oamenii răspândeau de grabă o veste care îi privea pe toți. Ierusalimul, o localitate neluată prea mult în seamă de neamuri, a devenit, prin Învierea lui Iisus, centrul pământului. Ierusalimul venea cu o taină pe care nu o putea oferi nici o altă localitate de pe pământ. Toți cei care au auzit de ceea ce s-a întâmplat în Israel, s-au ridicat în picioare și au rămas în picioare de două mii de ani, pentru că răsărise o stea care nu se va stinge niciodată, pentru că a apărut o veste nouă care, de două mii de ani, preocupă întreaga lume.
Lumea s-a schimbat total, în lumina care a venit de la Răsărit, adică de la Ierusalim. Nu este însă vorba despre un Ierusalim plin de greșeli și de păcate, ci despre un Ierusalim care a dat vieții un scop, care a dat lumii un nou și etern orizont. Noi, cei ce ne bucurăm în fiecare an de un Praznic cardinal, de Praznicul Învierii Domnului, avem datoria ca în fiecare an să ne pregătim patruzeci de zile cu post și rugăciune, iar prin aceste fapte să ne ridicăm mai sus. Omenirea nu conștientizează unde a ajuns, că are o zi care îi luminează orizontul acestei vieți strâmte. Dar, Paștile ne aduc în fiecare an hrană nouă, hrana bucuriei care nu se mai termină niciodată.
Iubiţii mei fii sufletești,
Din păcate există și oameni care nu mai au sărbători, care nu au nici Paști, nici Crăciun. Să vă puneți întrebarea cu ce se mângâie acești oameni? Cu ce se mângâie copiii și tinerii aceia? Știm însă că se bucură și ei; se bucură și această lume cu ceea ce rămâne de la masa părinților, moșilor și strămoșilor. Cultura, arta și știința sunt tributare sentimentului religios, pe care omul îl are înnăscut, iar nu făcut.
Sentimentul religios este înnăscut în firea noastră, în firea omului, de la zămislirea lui. Sentimentul religios, pe care omul îl are, nu se formează prin educație, prin știință sau cultură. Toate acestea contribuie însă în mod esențial la sentimentul religios. Dar sentimentul religios este un dat al omului, pentru că nu îl are nici o altă ființă vie. Nici o altă ființă vie nu dispune de ceea ce are omul – suflet nemuritor. Sufletul nemuritor al omului este sursa, este izvorul adevărat al sentimentului religios. Toate celelalte ființe vii sunt înzestrate cu instinct, un dar de mare importanță. Dar instinctul, oricât ar fi de dezvoltat, nu poate dezvolta sau realiza ceea ce omul dezvoltă și realizează. Pentru că omul, fiind înzestrat cu acest sentiment religios înnăscut, are sursa din care izvorăsc toate celelalte daruri de care dispune această făptură divină. Prin Har, omul se transfigurează, se înnobilează, se realizează, se sfințește și se îndumnezeiește, devenind fiu al lui Dumnezeu, după cum ne spune un ucenic a lui Iisus Hristos, care, la Cina cea de Taină și-a plecat capul pe pieptul lui Dumnezeu, Care a binevoit să se facă Om pentru a-l ridica pe om la statutul de fiu al Celui Preaînalt. Toate acestea se realizează, se săvârșesc, se desăvârșesc și se încununează prin Învierea lui Iisus Hristos!
De aceea Iisus Hristos s-a arătat ucenicilor și oamenilor, ca aceștia să creadă și să nu se îndoiască de faptul că tot ce a făcut El pe pământ ca un Dumnezeu, este dovada dumnezeieștii Lui puteri și dovada că iarăși va veni să judece viii și morții. Iar pentru acest ceas trebuie să fim într-o cutremurătoare așteptare, așa cum și îngerii stau în așteptarea acelui ceas.
Arhiepiscop
† Justinian Chira
