Generalul Wesley Clark continuă să fie, în conversațiile aspiraționale, consilierul personal pe probleme strategice al lui Victor Ponta. În lumea reală, el e consilierul personal al gazelor de șist, logodite recent cu băiatul familiei Chevron. Mark Gittenstein, la rîndul lui, numără acum miliardele Fondului Proprietatea cu același profit cu care a numărat loviturile de stat.
Noua mînă dreaptă a secretarului general al NATO, Sorin Ducaru, e fostul ambasador al României la Washington, iar Bechtel, concernul californian care asfaltează, pe bani grei, teritoriile barbarilor cuminți, își desface iar bagajele. După cum se vede, America și-a trimis emisarii noii ei bunăvoințe în toate colțurile coloniei.
Coabitarea a devenit întîiul născut al rezervelor de gaz din Marea Neagră și al dorinței Departamentului de Stat de a răspîndi democrația pe glob. Luptele în munți și martiriul din pușcăriile comuniste n-au fost în zadar: uite că, pînă la urmă, americanii au venit. E o bună ocazie ca noi, irakienii Europei de Est, împleticiți în ego și lene, toropiți de dogoarea sărăciei, să ne întindem la umbra scutului din Deveselu și să mai tragem un pui de somn, de astă dată euroatlantic.
Să nu ne facem socoteli greșite: toate aceste minereuri și hidrocarburi pe care noi le iubim, dar care se vor căsători cu niște texani bogați, reprezintă cheltuieli cu istoria. Fără America, am fi privit NATO prin vitrină, ca fetița cu chibriturile. Fără NATO, am fi sunat la ușa UE doar ca să fugim atunci cînd un instalator polonez ar fi deschis. America ne-a dat un sens, o poziție, o șansă, iar noi îi dăm în schimb niște mărunțiș. Come on, e tîrgul vieții noastre!
Victor Ponta dă semne că a înțeles rentabilitatea acestui troc. Deja, se spune, el vorbește engleza fără profesorul de la Cotroceni. În ochelarii lui de tocilar a pîlpîit o viziune, iar viitoarele cablograme Wikileaks spun că Licuriciul Mare îl place sincer, fără să aducă vorba, fie și în glumă, despre șliț. În aceste condiții, Angela Merkel trebuie doar notificată.
În schimb, Crin Antonescu are ghinion. La împărțirea rolurilor, în iulie 2012, Ponta a plecat la Bruxelles, iar el a rămas păstrătorul vocii și valorilor de bază ale USL. Crin l-a jucat pe băiatul rău așa de bine, încît l-au crezut nu numai strungarul și coafeza, ci și Jandarmul Mondial. Antiamericanismul lui, la care a vibrat o țară întreagă în zilele referendumului, a fost echivalat, la Washington, cu atitudinea unui tînăr afgan care își coase trotil în jurul abdomenului și cere o audiență la Obama. Cu Antonescu la Cotroceni, interesele occidentale în România se simt, astfel, orfane. Părinții lor, adică „ză mazăr end fazăr”, nu sînt bine văzuți de delegația FMI.
Dacă va fi președinte, Crin Antonescu va fi numai cu bunăvoința Statelor Unite și cu aportul mașinii de vot a PSD. Dacă, presat de ambițiile monolitice ale partidului său, Ponta acceptă să candideze la Cotroceni, Antonescu e condamnat. Chiar dacă discursul său este legitim și păstrează aproape toate temele de la începutul alianței, engleza lui ranchiunoasă nu a izbutit să traverseze cu bine Atlanticul. O înfruntare directă cu Ponta sau cu oricare alt candidat susținut de PSD se va duce pe un teritoriu electoral unde, la fel ca în lupta cu orcii de la Pelennor Fields, morții pot influența rezultatul bătăliei.
Ca un fluture neatent, Crin Antonescu e acum captiv în USL. Cu urechea pe borcan, Ponta îi ascultă zbaterile. America și structurile îi cer să strîngă capacul. Iar premierul, fost procuror, nu știe încă ce să facă. „Să-l las să zboare sau să mi-l pun în insectar, lîngă Geoană?”, se întreabă el cu voce tare. Apoi așteaptă să i se aducă răspunsul.
Doru Bușcu
