Vorbesc serios. Mie deja mi-e frică, după votul de luni. O asemenea victorie grandioasă, fără luptă sau arme, n-am mai văzut. Cititorule, ai vrea să te iei la trântă cu Zohar, sau cu Superman, sau cu Făt Frumos? Ai să pierzi. O să te tăvălească în glod de-or să-ţi meargă fulgii. Da, da, fulgii ăia năclăiţi în catranul cu care vei fi stropit pentru a fi rostogolit în piaţă. Şi o să râdă o ţară întreagă de tine. Îndărătul ochelarilor calmi şi inexpresivi, Edvard întâiul te va mustra cu deştu’: „Ţi-am zis io să şezi blând“. Apoi va zâmbi şi se va duce în treburile lui.
Aşa şi numai aşa îmi pot explica uimitoarea sesiune a Parlamentului, în care s-au numărat 498 de voturi „pentru“ şi doar 15 „împotrivă“, din 513 prezenţi. Încerc să găsesc un precedent în istoria românească şi nu-l aflu. Nici Ion Iliescu, în culmea gloriei, nu ar fi visat să fie ales cu 97%. Doar Ceauşescu, de acolo de unde odihneşte, ar putea să-l privească de sus pe şeful SRI, cu ale sale 99,99%. Acu’ să nu credeţi că am ceva cu Hellvig, sau (Doamne, feri şi păzeşte) cu atotputernica instituţie.
Deşi stau şi mă întreb unde a stat ascuns, până acum, eroul nostru? Acum o săptămână deplângeam limba întortocheată şi încărcată a politicii care spune da acolo unde a spus nu şi pentru care albul e negru, în funcţie de butoane. Unde au dispărut împotrivirea, fronda, răspărul? Oricum am lua-o, procentele astea se lasă cu frig în spinare. Ştiu câtă sudoare, cât sânge şi câtă retorică a vărsat fostul preşedinte pentru a-şi impune favoriţii în posturi. Împotrivirea opoziţiei a fost acerbă. Scandalurile, acuzaţiile şi zvonurile au inundat imediat mas-media româneşti. Au explodat muci retorici pe pereţii de sticlă ai televizoarelor.
Niciodată numirea unui şef al sectorului suflete acoperite nu a întrunit atâta entuziasm. Niciodată. Să luăm cazul lui George Maior. Pe 4 octombrie 2006, George Maior a fost validat în plenul Parlamentului ca director al SRI cu 285 de voturi pentru şi 123 contra din totalul de 408. Asta, da, bătălie! Unde mai pui că omul provenea de la PSD, deci foştilor colegi le era peste mână să-şi caroteze un vechi camarad de arme. În ciuda circumstanţelor, aia a fost votare.
Ce s-a întâmplat luni ţine de domeniul miracolului sau de teoria conspiraţiei. Teoria spune cam aşa: „Hellvig e omul americanilor, ciocu’ mic şi ochiu’ la licurici“. Sau: „Ponta l-a vândut pe Ghiţă la schimb“. Deh, cunoaşteţi protocoalele conspiraţioniştilor, unde şi nimica mişcă. Miracolul spune: ”Oamenilor li s-a arătat Fecioara (cu oastea de îngeri), s-au căit, au dat acatiste şi au primit lumina secretă.”
Mai puţină lume e atentă la celălalt fenomen inexplicabil, strâns legat de Hellvig. Domnia sa a ajuns şef prin voinţa preşedintelui. A fost suficient ca Johannis să-i pronunţe numele, că orice împotrivire s-a muiat, orice critică a amuţit şi Parlamentul s-a transformat în MAN. Nu e de râs. Numai când oamenii nu gândesc cu capul lor e unanimitate. Muncitorul de la banda rulantă nu are păreri. Iar robotului îi scrii un soft şi p-aci i-e drumul.
Repet, e bine ca România să aibă un plan, o direcţie, sau solidaritate în momente de criză, dar e rău dacă nimeni nu polemizează şi nu discută. Ideile nu-s bune sau rele în sine, ci în urma verificării lor. Dl preşedinte are un plan. Sper să fie unul bun. Dar va fi aşa numai dacă noi, ceilalţi, îl ciocănim pe toate părţile. Altfel, presimt că boala preşedinţilor români, infailibilitatea şi superbia, îl va lovi şi pe neamţul nost’.
Florin Iaru
