DUMINICA VAMEȘULUI ȘI A FARISEULUI – Nu nădăjdui în dreptatea ta

0
76

DUMINICA VAMEȘULUI ȘI A FARISEULUI Zis-a Domnul pilda aceasta: Doi oameni s-au suit la templu ca să se roage: unul era fariseu și celălalt vameș. Fariseul, stând drept, așa se ruga în sine: Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, preadesfrânați, sau ca și acest vameș. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig. Iar vameșul, departe stând, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci-și bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa ­decât acela. Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța. (Luca, 18, 10-14)

Loading...

Motivul pentru care Mântuitorul a rostit această predică este men­ționat de Sfântul Luca: „Le-a spus acelora care credeau că sunt drepți și priveau cu dispreț pe ceilalți această pildă”.

Așadar, Domnul Iisus Hristos ne prezintă caracterul omului trufaș și al celui smerit, în clipa în care ei își îndeplinesc datoria față de Dumnezeu, în clipa în care ei se roagă. Dispoziția și modul în care omul se roagă, fie singur, în comunitate, în public, dezvăluie cel mai bine caracterul omului. Rugăciunea este nu numai măsura tuturor virtuților și a vieții duhovnicești, ci și cel mai bun indicator, care prezintă cu de-amănuntul cum este omul lăuntric în întregime. Rugăciunea nu pretinde; ea cere, bazându-se umil pe îndurarea și umilința lui Dumnezeu. Ea dă glas încrederii în grija și providența lui Dumnezeu față de nevoile fundamentale. „Ea recunoaște că oamenii care caută iertarea ar trebui să fie pregătiți să o și dăruiască.”

Nu era un ceas de rugăciune obștească, de slujbă. S-au suit la templul lui Solomon amândoi pentru rugăciuni particulare. Iudeii aveau această convingere puternică că rugăciunile lor în acest loc sunt mai bine primite.

Rugăciunea fariseului, o proprie felicitare

Fariseii erau unul dintre principalele partide ale iudaismului din perioada Noului Testament, care ieșeau în evidență prin credința lor că Tora orală a fost revelată pe Muntele Sinai. Erau evlavioși, aproape bigoți. La orele prescrise se opreau oriunde ar fi fost, în stradă sau acasă, și-și făceau rugăciunile. Și chiar țineau să le facă public, cu cartea deschisă, ca să-i vadă lumea cum își fac ei rugăciunea la timpurile potrivite. De altfel, cuvântul fariseu înseamnă „ales”, pus deoparte, aparte de ceilalți.

Noțiu­nea de fariseu era, pe vremea aceea, pozitivă. Abia după aceea a ajuns să însemne contrariul a ceea ce spune cuvântul: un om fățarnic, adică un om care una gândește și alta face. Una face la vedere și alta face ascuns. Respectă „tipicul”, dar rămâne cu inima de piatră. Erau extrem de scrupuloși pentru Tora scrisă și pentru aplicarea legilor rituale la viața cotidiană. Ei au indus oamenilor ideea că partidul lor ar fi cel mai înalt și curat păstrător de datini dintre toate partidele de atunci.

Din cauza aceasta poporul îi cinstea foarte mult. Mântuitorul Iisus Hristos, în Evanghelia după Matei, le demască ipocrizia lor, pe dinăuntru nedrepți și nemilostivi, păstrând numai semnele exterioare ale evlaviei, „făcând toate faptele lor ca să fie văzuți de oameni” (Mt. 23, 5), ei erau chipul omului prefăcut, cel care dorește să iasă în evidență cu orice preț. Ceea ce face fariseul nu este rugăciune. Cu toate că este în templu, fariseul nu este pătruns nici de sfințenia locului, nici de prezența lui Dumnezeu, căruia I se adresează. Fariseul din parabolă „se ruga întru sine”, adică, despărțit de ceilalți oameni, care se rugau în templu în același timp cu el. El are un idol, pe eul său, căruia îi slujește și îl laudă. De aceea rugăciunea lui nu ajunge la Dumnezeu. Rugăciunea fariseului nu este o mulțumire adresată lui Dumnezeu, ci o proprie felicitare pe care și-o adresează lui înșuși. Mulțumirea lui este convingerea că „el este drept”, că este superior celorlalți oameni. Fariseul vede în viața lui numai calități, la ceilalți vicii, păcate, scăderi, cu scopul de a afirma și a înălța propria lui personalitate. Să admitem că ceea ce a zis fariseul este adevărat și că „este drept”, dar „toate faptele dreptă­ții noastre sunt ca un veșmânt întinat” (Is. 64, 5), adică toată dreptatea și virtutea omului este ca o haină stricată înaintea lui Dumnezeu.

Omul nu poate să facă de la sine nimic fără ajutorul lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel, fariseu și el, spune: „Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt”. Fariseul din parabolă îl invită pe Dumnezeu să vină să-i vadă virtutea lui fariseică.

Fariseul din parabolă îi osân­dește și înjosește pe ceilalți oameni: „Dumnezeule, îți mulțu­mesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți sau ca acest vameș”. Așadar, numai el este curat, el singur este moral, în mijlocul imoralității generale. Așa fac toți trufașii! Să nu aștepți de la ei milostivire sau compătimire. Trufașii sunt foarte aspri cu alții, ei nu fac nici un efort să cunoască adâncul de taină al inimii semenului lor. Ce a făcut el în templu n-a fost rugăciune, ci bârfă, osândire, laudă de sine și hulă împotriva lui Dumnezeu. Diavolul nu se lasă învins de virtuțile noastre. Mai ales pe cei „ce li se pare că stau bine înaintea lui Dumnezeu îi ispitește cu slava deșartă, care face multe victime printre oamenii care se consideră credincioși”.

„Cel mai mare păcat este al meu!”

Cum a stat vameșul în templu? „Și vameșul, stând departe, nu voia nici ochii să-și ridice spre cer, ci-și bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”. El știe că toți locuitorii cerești, duhurile sfinților îngeri, Duhul Sfânt, Dumnezeu Cel în Treime, au fost martori ai faptelor lui păcătoase.
Vameșul era un om care, prin natura activității sale, păcătuia des. Vameșii din vremea aceea erau niște funcționari ai statului roman, însărcinați cu strângerea dărilor. În mod abuziv strângeau de la contribuabili mai mulți bani decât era drept, ca să se îmbogă­țească. Iudeii considerau aceste dări insuportabile și din pricina aceasta îi urau pe vameși, care strângeau aceste dări. Numele de vameș ajunsese să fie echivalent cu mare păcătos. Era un păcătos pe care Dumnezeu l-a prins în momentul când se pocăia și se ruga. „Cel mai mare păcat? Este al meu!” Vameșul avea sentimentul păcătoșeniei sale, motiv pentru care suferea foarte mult. De aceea înlăuntrul lui a izvorât în același timp o siguranță, o credință în milostivirea și bunătatea lui Dumnezeu.

Smerenia nu înseamnă ca un păcătos să se considere pe sine cu adevărat păcătos, ci aceea este smerenie, când cineva se știe pe sine că a făcut multe și mari fapte bune și totuși nu cugetă lucruri mari despre sine, ci zice ca Apostolul Pavel: „Cu nimic nu mă știu pe mine vinovat, însă aceasta nu mă îndreptează pe mine. Cel care mă judecă pe mine este Domnul”.

Duhul lui Dumnezeu a cercetat inima vameșului, a umplut-o de umilință, de smerenie. Acum acest vameș era „cel sărac cu duhul”, cel care regretă profund păcatele sale. Iar pe unii ca aceștia Mântuitorul îi fericește. Pocăința lui era legată de starea lui interioară, cuvintele rugăciunii lui erau legate de smerenia și de zdrobirea inimii lui. Așa s-a ajuns la cunoașterea de sine însuși. Sfinții Părinți spun: „Omul ca să pună început bun trebuie să ajungă să spună despre sine și să creadă că nu este nimic, că e nimicnicia întruchipată”. De aici răsare perspectiva pocăinței, a stării de a înainta „din slavă în slavă”, de a schimba întreg mecanismul vieții noastre, de a „ne naște din nou”.

Un părinte filocalic, Cuviosul Teognost, zice: „Deși comoara celor fără patimă s-a adunat din toate virtuțile, piatra prețioasă a smereniei este mai de preț decât toate, ea nu prilejuiește numai împăcare de la Dumnezeu celui care o are, ci și intrarea cu cei aleși în locașurile de nuntă ale Împărăției Sale”.

Puținele cuvinte ale vame­șului sunt cunoscute de toți: „Doamne miluiește”. Rugăciunea lui a fost foarte scurtă, dar izvorâtă din inimă, plină de înțeles și eficace.

Dumnezeu îl laudă pe vameș. Judecata aceasta nu este una omenească, este o judecată a lui Dumnezeu, Cel care nu poate greși. Vameșul, punându-se în starea de a nu fi vrednic nici să privească la cer, pentru păcatele sale cele multe și grele, aștepta să afle izbăvire de la Dumnezeu. El s-a întors din păcat la Domnul și striga cu toată smerenia și durerea inimii: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului”. Oricâtă dreptate se pare că ai, tot timpul trebuie să strigi din toată inima: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”. „Nu este considerat omul drept sfânt din starea lui de nepătimire, ci din măsura pocăinței lui.”

Îndreptățirea de sine nu ne absolvă, ci ne acuză!

Păcatul acesta al părerii de sine și al încuviințării de sine îi atinge pe mulți dintre noi, atunci când prin inimă ne trec gânduri ce dau nu puțină însemnătate ostenelilor noastre și lucrării noastre în mijlocul celorlalți. Nici acest simțământ al mulțumirii de sine nu este bun! Temeiul nostru este unul singur – milostivirea lui Dumnezeu. La Dumnezeu există criteriul inimii: smerenia desă­vârșită și dragostea necon­diționată.

Sinteza acestei duminici: nu nădăjdui în dreptatea ta, ci, cu toată bogăția și faptele tale bune, toată nădejdea să ți-o pui în milostivirea lui Dumnezeu, strigând din adâncul sufletului: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”. Dumnezeu l-a dojenit pe fariseu nu pentru faptele bune pe care le făcea, ci pentru faptul că acesta a început să se laude cu ele, pentru că își așezase în ele toată nădejdea sa, uitând de cuvântul Sfintei Scripturi: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi”.

Pr. Prof. Dr. Simion Todoran

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here