M-am prezentat la intrarea muzeului dimineața, după câteva minute de la deschidere, dar înăuntru era destulă lume. Afară ploua, însă nu din cauza asta am intrat în impozanta clădire din Trafalgar Square, ci pentru că trebuia neaparat să-i trec pragul, altfel peregrinările mele prin Londra nu se împlineau.

Am citit enorm de multe lucruri interesante despre muzeu, știam dinainte ce comori  adăpostește, avem în minte ordinea camerelor și multe alte informații. Dar, în momentul în care am intrat tot eșafodul s-a năruit, nimic din ce știam nu îmi puteam aminti.

Poate din cauza imensității holului, a furnicarului de oameni ce se mișca în toate direcțiile sau a planului meu de a încerca să trec prin toate aripile și camerele, plus expoziția de fotografie a unui american găzduită la subsolul clădirii. Asta pentru că afișele cu expoziția le-am văzut prin toată Londra, ceea ce m-a făcut să cred că este vorba despre un artist celebru din domeniu.

Este o mare prostie să îți planifici într-o oarecare zi din săptămână vizita la National Gallery, în speranța că astfel vei putea scăpa de aglomerație. Nici vorbă. Indiferent de ziua aleasă, de dimineața până seara, imensa clădire este cutreierată de la un capăt la altul de către mii de oameni, dornici să vadă o parte din capodoperele celor mai cunoscuți pictori din istoria umanității.

Un sfat prietenesc pentru cei care vor ajunge să treacă pragul impresionantei galerii din Piața Trafalgar. Cumpărați-vă din hol (intrarea este liberă în toate zilele săptămânii) o hartă (costă doar o liră) și respectați cu strictețe ordinea camerelor, dacă vreți să înțelegeți evoluția picturii, de la anii 1250 și până în zilele noastre. Sigur, propunerea mea se referă la amatori, nicidecum la profesioniștii care vin să vadă o lucrare anume, un curent artistic sau o perioadă din istoria picturii.

Un îndemn asemănător am găsit în cartea Marea Britanie, scrisă de Christopher Somerville, apărută la noi în National Geographic Traveler, superba colecție editată de Biblioteca Adevărul: ”Pentru a folosi la maximum timpul petrecut aici, petrece-ți prima jumătate de oră din vizită studiind planul galeriei și catalogul ei, selectând în jur de 30 de picturi sau artiști pe care dorești cu adevărat să-i vezi. De-a lungul vizitei, vei face însă și opriri neplanificate, fie la opere familiare ție, fie la altele noi”.

În comparație cu instituțiile similare din Europa, National Gallery are o istorie relativ scurtă, fiind înființată în anul 1824 printr-o lege parlamentară. Se spune că ideea unei colecții naționale e ceva mai veche, de prin 1777, dar nimeni nu s-a sinchisit să o pună în practică. A fost nevoie de un eveniment trist pentru ca politicienii englezi să se grăbească să aprobe actul de înființare a galeriei naționale. În 1823 a murit omul de afaceri de origine rusă John Julius Angerstein, posesorul unei impresionante colecții de pictură. Imediat s-a vehiculat ideea că valoroasa colecție ar putea să ajungă la persoane interesate din afara Angliei, lucru greu de acceptat de către autorități.

A cântărit foarte mult faptul că exact în acea perioadă Austria a plătit o sumă consistentă Angliei în contul despăgubirilor de război, așa că guvernul britanic, în numele întregii națiuni, a achiziționat 38 de tablouri din colecția Angerstein. După mai puțin de un an, la 10 mai 1824, tablourile au fost expuse pentru public chiar într-o clădire de pe strada Pall Mall ce a aparținut bogătașului cu rădăcini rusești. Impresionanți de interesul arătat de public, parlamentarii au numit imediat un Consiliu de Administrație format din șase membri din rândul academicienilor și a politicienilor de clasă, care avea ca atribuții principale coordonarea activității noii galerii, administrarea corectă a fondurilor disponibile și formularea propunerilor de noi achiziții de valoare.

În scurt timp au început să se implice și persoane private în dezvoltarea galeriei, așa cum a fost colecționarul și pictorul amator George Beaumont, care a donat statului prețioasa lui colecție. I-a urmat reverendul William Holwell Carr, un alt mare colecționar care a donat, printre altele, două tablouri celebre, Sacra Famiglie de Tiziano și San Giorgio de Tintoretto. Curând, numărul lucrărilor donate sau achiziționate au făcut ca reședința lui Angerstein să devină nepotrivită și neîncăpătoare.

Și dacă tot au ajuns până aici, parlamentarii au decis să meargă mai departe aprobând construirea unui sediu nou în apropierea memorabilului Trafalgar Square, pe locul Atelierelor regale de armament, fapt care a suscitat tensiuni și dezbateri lungi și aprinse. Proiectul i-a fost atribuit arhitectului William Wilkins, care a decis să adopte stilul clasic, solemn, inspirat din măreția templelor antice, edificiul fiind inaugurat în 1838.

În pofida fațadei muzeului care azi ocupă întreaga latură vestică din Trafalger Square, la vremea deschiderii, edificiul era format dintr-o singură sală. Rapida creștere a colecțiilor a creat curând noi probleme de spațiu pentru expunere și depozitare. De acum înainte singura soluție rămasă la dispoziție a fost adăugarea de noi construcții celei inițiale, astfel că s-a ajuns la situația de astăzi când muzeul ocupă o suprafață întinsă, dar fațada a rămas neschimbată din 1838!

În 1843 a fost numit în funcția de custode al Galeriei Naționale, Charles Lock Eastalke, un specialist în artă dar și pictor de subiecte istorice. Cel care avea să schimbe complet politica instituției și să o aducă la un prestigiu deosebit, și-a început modest activitatea din cauza unor coincidențe nefericite care l-au obligat să își dea demisia înainte de încheierea mandatului. Astfel, în 1845 s-a achiziționat tabloul Uomo con teschio care-i fusese atribuit lui Hans Holbein, dar până la urmă s-a dovedit a fi un fals.

Apoi, Eastalke i-a pus pe angajații muzeului să curețe picturile. Nefericita idee i-a venit după ce predecesorul său a dat dispoziție ca peste pânzele pictate să fie pusă o soluție transparentă făcută din rășini și uleiuri. Un prim efect a acestei găselnițe a fost că soluția a făcut ca pânzele să arate mult mai bine. Eastalke a constatat însă că odată cu trecerea timpului acestea își pierd din strălucirea inițială și devin tot mai opace, în ton cu atmosfera poluată din metropola londoneză.

Probabil că la vremea respectivă nu se știa că orice tip de curățire a pânzelor sau frescelor duce la pierderea culorilor originare, detaliile și umbrele au serios de suferit, iar timbrele cromatice rezultate, deși mai clare și mai plăcute ochiului sunt, totuși, false.

Comisia de cercetare numită de ministerul de interne a lucrat aproape șapte ani și și-a încheiat activitatea cu un raport voluminos cuprins în 1.010 dosare! Raportul nu a găsit vinovați dar, în schimb, a subliniat acordarea unei mari atenții la intervențiile asupra unor opere și, lucru cel mai important, recomanda un program de orientare unitară pentru viitoarea politică a Galeriei Naționale. Curios, recomandările comisiei de anchetă aproape coincideau cu opiniile exprimate public de către custodele demisionar. Așa se face că lui Eastalke i-a fost oferită funcția de director, nou creată în urma studierii raportului comisiei parlamentare, care era prevăzută cu mari puteri decizionale.

În noua postură, bazându-se pe experiența negustorului de artă Otto Mundller și pe subvenția bugetară anuală acordată de Parlament, Eastalke a trecut la achiziționarea unor opere de mare valoare. Astfel, în 1857 a profitat de faptul că familia florentină Lombardo – Baldilor a scos la vânzare 22 de tablouri de o inestimabilă valoare. Eastalke și Mundller au plecat imediat în Italia și au încheiat târgul contra sumei de numai 7.035 de lire sterline, sumă cu care peste trei ani n-ar fi putut cumpăra mai mult de două din cele 22 de tablouri! În contul celor șapte mii de lire au ajuns în National Gallery din Londra capodoperele Adorația Magilor a lui Botticelli, Battaglia di San Romano a lui Paolo Uccello, Încoronarea Fecioarei a lui Agnolo Gaddi și o pală de Maragitone d`Arezzo, cea mai veche piesă din instituție. Datorită celor doi a ajuns Galeria Națională să aibă cea mai mare colecție de picturi din perioada renașterii italiene, care n-a fost depășită până în prezent.

Galeria avea așadar artă italiană din belșug, dar îi lipsea arta olandeză și flamandă, la mare căutare și atunci ca și acum. Chestiunea a fost rezolvată în 1871 când s-a decis achiziționarea colecția fostului ministru de interne Robert Peel, care cuprindea 77 de tablouri, pe care fiul acestuia le-a vândut contra unei sume fabuloase la vremea aceea, 75.000 de lire sterline! Cea mai costisitoare tranzacție din istoria instituției i-a speriat atât de tare pe parlamentari în cât aceștia au decis să taie subvenția anuală pentru următorii șapte ani. Dacă parcurgem lista cu capodoperele cumpărate, putem spune că a fost o afacere pe cinste: Pălăria de paie (Rubens), două tablouri de Peter de Hooch, trei peisaje de Cuyp și patru de Hobbema.

Nu trebuie să-i omitem pe principalii donatori. În 1876 Wynn Ellis a dăruit galeriei propria colecție ce avea 94 de tablouri, majoritatea aparținând artiștilor olandezi. Apoi, în 1888, Isabel Constable a oferit galeriei nenumărate picturi realizate de tatăl său, exact în momentul în care pictura acestuia începuse să fie reevaluată și așezată la locul cuvenit. Gestul Isabelei este considerat a fi momentul în care iubitorii de artă britanici au început să privească cu alți ochi spre artiștii din propria ogradă.

Un alt moment de cotitură se consumase deja, în 1847, atunci când Robert Vernon a donat muzeului 157 de pânze din colecția sa, dar din lipsa de spațiu, conducerea galeriei a decis să depoziteze provizoriu tablourile chiar în casa acestuia, urmând să o transfere apoi Malbourg House din South Kenington.

Tot acolo au ajuns sute de tablouri și 19.000 de acuarele realizate de uluitorul William Turner, pe care le-a lăsat muzeului la moartea sa survenită în 1856, cu condiția ca 34 dintre ele să fie expuse în sediul din Trafalger Square. În fața acestui aflux de opere, s-a luat decizia înțeleaptă de a construi o nouă secție dedicată exclusiv artei naționale.

Așa a apărut Tate Gallery, botezată astfel în memoria industriașului Henry Tate, cel care a finanțat cu generozitate construirea noului spațiu. De remarcat că cele două instituții, National Gallery și Tate Gallery, au avut o conducere colectivă până în 1954 când sora mai tânără a căpătat autonomie administrativă, putând avea director și consiliu de administrație propriu.

Goana după lucrările impresioniștilor

Conservatorismul și puritanismul britanic erau greu de schimbat, așa că muzeul a continuat politica de achiziționare a artei italiene, singura considerată adevărată în înalta societate. În 1910 s-a produs prima breșă majoră în această concepție, odată cu donația făcută de George Salting care consta în nu mai puțin de 192 de tablouri din școlile engleze și olandeze, printre care multe picturi ale lui Constable și inestimabilul Peisaj cu ruine realizat de Ruisdael.

În vremea Primului Război Mondial, valoroasa colecție a muzeului a fost dusă la adăpost în galeriile săpate în Muntele Galles. Britanicii s-au gândit la toate, inclusiv să doteze subteranele cu aer condiționat, astfel încât operele depozitate să nu aibă de suferit. Adăpostirea colecției în Muntele Galles a fost o inițiativă inspirată dacă ne gândim că edificiul muzeului a avut mult de suferit, o parte fiind chiar ruinată, în urma bombardamentelor aviației germane. Londonezii s-au apucat repede de treabă și în 1946 au restaurat clădirea, dar au și modernizat-o radical.

A fost un prilej nimerit ca să reorganizeze total instituția. Astfel, în sediul de pe Trafalger Square au rămas toate operele realizate cronologic până la Turner, celelate au fost mutate în Galeria Tate. Acolo au ajuns operele lui Monet, Manet și Pissarro, apoi cele aparținând lui Coubert, Daumier, Delacroix și Vameșul Rousseau. În anii care au urmat au fost alocate fondurile financiare necesare continuării achiziționării de opere, mai cu seamă cele finalizate în anii 1950-1953, perioadă cunoscută în istoria picturii ca Ottocento-ul francez.

În deceniul al șaselea din secolul trecut au fost reluate achizițiile valoroase datorită creșterii subvenției guvernamentale anuale pentru acest capitol la suma de 100.000 de lire sterline. Fără îndoială evenimentul central al acelor ani a fost consemnat în 1962, când National Gallery a cumpărat de a British Museum pictura lui Leonardo da Vinci, Madonna col Bambino (Madona cu Pruncul), pentru care a plătit 800.000 de lire sterline. Uriașa sumă a fost adunată în cea mai mare parte din subscrieri publice, dar și prin acordarea unei contribuții extraordinare din partea statului.

Prestigiul muzeului a continuat să crească nu numai datorită achizițiilor făcute, ci și permanentului spirit de avangardă ce a caracterizat activitatea conducerii instituției, venind mereu cu soluții noi, revoluționare în domeniul expozitiv și concepției administrative. Astfel, în 1964 a oferit vizitatorilor o sală, relativ mică, complet cufundată în întuneric, iluminarea artificială fiind focusată exclusiv asupra tabloului expus, rezultând un ambient sugestiv, de mare efect. Tot aici a apărut invenția care consta în dirijarea circulației aerului prin spatele peretelui care susținea opera, în acest mod prevenindu-se umezeala atât de dăunătoare lucrărilor. Imediat metoda a fost preluată de toate muzeele importante din lume.

Ultima mare extindere a clădirii a fost inaugurarea Aripii Sainsbury, pe aripa estică, pe terenul unde era amplasamentul magazinului Hampton Sita. Construcția Sainsbury Wing a fost posibilă grație fondurilor financiare oferite de Lordul Sainsbury și de cei doi frați ai săi, începând cu anul 1985. Proiectul a fost atribuit prin licitație unei asociații de arhitecți care au ținut cont de toate exigențele contemporane, de la serviicile publice, la noua intrare sau conceperea funcționalității spațiului muzeal. În prezența binefăcătorilor, frații John, Simon și Timothy Sainsbury, aripa a fost inaugurată în 1991.

În 2002 a fost interzisă circulația autovehiculelor prin piața din fața muzeului care a devenit zonă pietonală, prilej cu care suprafața a fost repavată adecvat, integrând admirabil clădirea istorică cu spațiul înconjurător.

În 2004, National Gallery a mai făcut o achiziție demnă de cartea recordurilor. Ducele de Northumberland a oferit 22 milioane de sterline pentru cumpărarea tabloului Madonna dei garofani a lui Raffaello.

În comparație cu alte muzee de prestigiu din lume, Galeria Națională cuprinde doar 2.000 de tablouri, majoritatea reprezentând principalele școli de pictură din perioada Renașterii și până în prima jumătate a secolului XX, arta modernă fiind aproape inexistentă. Convingerea unanimă este că muzeul din Piața Trafalgar are cea mai echilibrată și reprezentativă selecție a picturii marilor maeștri. Totodată, este recunoscut scopul principal al muzeului, acela de a apropia publicul larg de artă. În acest sens, încă de la deschidere, muzeul a garantat accesul gratuit al vizitatorilor, motiv pentru care londonezii percep instituția aceasta ca un bun comun al lor. Așa se explică implicarea permanentă a binefăcătorilor, donațiile oferite fiind o importantă sursă pentru susținerea și dezvoltarea Galeriei Naționale.

National Gallery este cea mai importantă galerie de artă din capitala Marii Britanii, găzduind una dintre cele mai impresionante colecții de picturi vest-europene. Operele sunt expuse în patru aripi principale ce se dovedesc destul de comode pentru vizitatori. Asta nu înseamnă că după parcurgerea traseului nu te alegi cu o accentuată durere de picioare, la ultima aripă, dacă ai prins un loc, îți vine greu să te urnești de pe băncile amplasate în centrul camerelor.

Dacă respecți prețiosul ghid vei putea intra în lumea fascinantă a pictorilor italieni din primele secole ale mileniului doi (Crivelli, Leonardo, Piero della Francesca), vei păși apoi în sălile ce adăpostesc pictorii renascentiști de la mijlocul mileniului, vei ajunge la cele mai ”grele” nume ale barocului, unde vei rămâne cu respirația tăiată privind capodoperele lui Claude, Rembrandt, Nicola Poussin, Vermeer, Rubens sau Antony van Dyck, pentru ca spre final să ajungi la impresioniști, locul cel mai dens populat de vizitatorii care contemplă minute bune, din toate pozițiile posibile, lucrările lui Turner, Guardi, Manet, Monet, Van Gogh, Cezanne ori Degas.

În Aripa Sainsbury se pot admira, printre altele, Portretul soților Arnolfini de Van Eyck, Venus și Marte de Boticelli, Botezul lui Iisus de Piero della Francesca, realizat în jurul anilor 1470.

Aripa Vestică are faimoasa schiță a lui Leonardo da Vinci, Fecioara și Pruncul cu Ioan Botezătorul și St. Ana, iar Hieronymus Bosch este prezent cu tabloul Iisus batjocorit. Nu lipsește nici Michelangelo cu celebra sa Înmormântare, în aceeași cameră fiind și Madona, lucrare a lui Rafael. Alte capodopere, pomenite la întâmplare, sunt Adorație a lui Veronese, portretul senatorului Vincenzo Morosini realizat de Tintoretto, Moartea lui Acteon din perioada târzie a lui Tizian, precum și întunecata dar copleșitoarea Agonie în Grădina Ghetsemani de El Greco.

Aripa Nordică nu se lasă mai prejos, pe pereții galeriei odihnindu-se Adorația lui Pieter Bruegel cel Bătrân, alături de lucrările semnate de Vermeer, Franz Hals sau Marinus Van Reymerswaele. În spațiul acordat lui Rembrandt se pot vedea mai multe tablouri, în unul dintre ele o vedem pe Saskia, cunoscuta sa soție, la vârsta de 24 de ani, dar și portretul bonei Hendrickje Stoffels, cea care a crescut copilul pictorului după moartea Saskiei, și a devenit iubita artistului. Să mai amintim  de Samson și Dalila a lui Rubens, dar și de narcisista Venus la oglindă, realizat de Valazques.

În fine, vorba lui Somerville, Aripa Estică este plină de comori. La loc de cinste se află lucrările lui JMW Turner: Bărci olandeze în vânt, Luptătorul temerar sau Ploaie, abur, viteză. În aceeași încăpere stau expuse superbele peisaje Catedrala Salisbury văzută de pe pășune, Moara din Stratford, dar și Hay-wain, capodopera lui John Constable.

La care să mă mai opresc? Poate la Monet cu cețoasa lucrare Tamisa la Westminster, sau la Bathers at Asnieres de Georges Seurat, dar nu pot să lipsească extraordinarele peisaje ale lui Cezanne în frunte cu Scăldătorii, sau o Floarea-soarelui, alături de Lan de grâu cu chiparoși,ultima lucrare a lui Van Gogh fiind realizată la ospiciul din St. Remy.

Grigore Ciascai