DIN ISTORIA MINERITULUI Mineritul a fost dintotdeauna una dintre cele mai importante activităţi în Maramureş. Aici se extrăgeau şi se prelucrau, pe vremuri, tone de aur şi zeci de tone de argint.
DIN ISTORIA MINERITULUI Arhiviştii de la Serviciul Judeţean de Arhive Maramureş au expus câteva date despre instalaţia de afinare a aurului brut într-o revistă proprie.
Potrivit cifrelor publicate în Revista Arhivelor Maramureşene nr. 3, într-un text semnat de dr. Mircea Baron se arată că regiunea minieră din Baia Mare – Maramureş era una din cele mai importante de profil din ţară.
În textul pe care-l semnează, el vorbeşte despre instalaţiile de afinare a aurului brut de la Baia Mare şi Săsar din prima jumătate a secolului XX.
Despre regiunea minieră Baia Mare spune că statul s-a implicat prin Regia Întreprinderilor Miniere şi Metalurgice ale statului din Ardeal (RIMMA), care ulterior s-a transformat în MINAUR, dar şi capitalul privat prin mai multe societăţi miniere.
”Această structură organizatorică va fi capabilă să producă – să luăm ca an de referinţă 1937 – 5.465 kg aur, 25.645 kg argint, dar şi cupru, zinc, sulf etc.”, arată el în textul publicat.
Şi pentru că mineritul metalelor preţioase presupunea nu doar extracţia, ci şi prelucrarea primară a acestora, în timp s-au dezvoltat tehnici de prelucrare a minereurilor auro-argintifere, bazate pe de o parte pe concentrarea prealabilă a metalelor preţioase conţinute, cea mai modernă formă fiind flotaţia (introdusă în anii 1910-1930), iar pe de altă parte, pe capacitatea unor colectori, cu afinitate mare pentru aur, de a acumula aurul aflat în diferite produse miniere, prin amalgare, cianurare, topire.
Potrivit aceluiaşi document, Transilvania dădea 95% din aur Ungariei de până în 1918. Totuşi, singura instalaţie de afinare era în Slovacia de astăzi, la Schemnitz.
”După Marea Unire din 1918 şi trecerea Transilvaniei la România, aurul brut se preda la Consiliul Dirigent al Transilvaniei, iar după desfiinţarea acestuia în aprilie 1920, la Banca Naţională a României”, mai arată în text autorul.
Însă cum aurul obţinut în urma operaţiunilor de prelucrare nu era pur, iar necesităţile de trezorerie ale BNR cereau un aur fin, în prima parte a perioadei interbelice Banca era obligată să trimită aurul argintifer obţinut în Uzinele metalurgice ale Statului Firiza de Jos, Strâmbu şi Zlatna, la Londra, pentru a fi supus procesului de afinare, cu ajutorul căruia, prin electroliză, se obţinea aur fin şi argint asemenea, mai arată în textul său Mircea Baron.
Pentru a face faţă nevoilor şi industriei româneşti, între anii ’20 şi ’40 ai secolului trecut au început să se construiască trei instalaţi de afinare la Baia Mare, Gurabarza – Brad şi Săsar (astăzi cartier al Băii Mari).
”Dinte cele trei instalaţii, cele de la Baia Mare şi Gurabarza vor funcţiona efectiv, ele obţinând, prin afinare, spre exemplu în anul 1939, 5.446 kg de aur fin şi 22.213 kg argint fin”, mai arată autorul.
Construcţia unei instalaţii de afinare a metalelor preţioase la Baia Mare a fost decis în 1923, iar la 1 aprilie 1924 se înfiinţa Secţia de Afinare a Direcţiunii Minelor şi Uzinelor Statului Baia Mare. La sfârşitul anului 1924 a început să funcţioneze, iar din 1925 a intrat în producţie normală.
