IERTĂM SAU EXECUTĂM?- Iertați pe cele mici pentru că ați fost iertați de cele mari! 

0
43

IERTĂM SAU EXECUTĂM? Duminica a 11-a după Rusalii (Pilda datornicului nemilostiv) Zis-a Domnul pilda aceasta: Asemănatu-s-a Împărăţia cerurilor omului împărat care a hotărât să facă socoteala cu slugile sale. Şi, începând să facă socoteala, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi. Dar, neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copiii şi toate câte are, ca să se plătească datoria. Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Stăpâne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot! Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria. Dar, ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari. Şi, punând mâna pe el, îl sugruma, zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator! Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga zicând: Mai îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti! Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare până ce va plăti datoria. Iar celelalte slugi, văzând cele petrecute, s-au întristat foarte mult şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l stăpânul său, îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? Şi, mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor până ce-i va plăti toată datoria. Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă fiecare dintre voi nu va ierta greşelile fratelui său, din toată inima. (Matei 18, 23-35)

Pe cruce, Domnul Hristos Se roagă Tatălui: „Iartă-le lor că nu știu ce fac!”, descoperindu-și identitatea Sa – numele Său este Milostivire, numele Său este Dragoste. De aici și demersul omului pe pământ nu este altul decât să intre în această asemănare cu Dumnezeu, pentru că Împărăția Lui nu este altceva decât starea împreună a celor care iubesc, iar lumea, în consecință, este o școală în care se deprinde această viețuire.

Evanghelia Duminicii a 11-a după Rusalii (Matei 18, 23-35) evidențiază milostivirea lui Dumnezeu pe de-o parte și, în contrast, pe de cealaltă parte, lipsa de înțelegere a omului și comportamentul său în consecință. Apar în paralel: doi datornici, două situații și mai ales două atitudini. Critica evidentă vine cu referire la lipsa continuității de atitudine dintre aceste două momente, succesive din punct de vedere temporal, dar care trebuiau să fie simultane din punct de vedere atitudinal.

Sub chipul unui împărat întreprinzător, Dumnezeu „cere socoteală” unui datornic față de investiția pe care a făcut-o cu el. Scriptura ne arată faptul că, odată ce Dumnezeu dăruiește ceva, nu mai cere înapoi. Aici, însă, avem impresia că săvârșește contrariul, îi cere unui debitor, la împlinirea timpului de împrumut, datoria de zece mii de talanți, sumă care se putea aduna, la un calcul simplu, în nu mai puțin de 150 de mii de ani de muncă (1 talant reprezenta 5-6 mii de dinari, iar un dinar reprezenta o zi de muncă). Fie vorbim de o pretenție absurdă, fie era un împrumut/ dar mult prea mare pentru acest investitor…

Și totuși se vede că Evanghelia își dorește să delimiteze două metodologii absolut diferite: cea a lui Dumnezeu – unde „toate sunt cu putință” – și cea mărginită, a oamenilor, care poate să se intersecteze cu metodologia lui Dumnezeu și să își lărgească arealul de manifestare. Și acest lucru, nu pur și simplu de dragul contrastului, ci mai degrabă pentru a-i oferi omului posibilitatea de a-și depăși limitele și a se înrudi cu Cerul. Altfel spus, Evanghelia din această duminică îl invită pe om să intre în modul de existență al lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu dă cu împrumut

Terminologia pe care o folosește Domnul Hristos este una financiară. Vorbim de o „datorie” care poate avea o dublă semni­ficație – negativă, mai întâi, în sensul de lipsă, dar și pozitivă, în sensul de capital de investiție. Există un „creditor”, care aici oferă un dar/ capital „irațional” de generos și aproape necondiționat. Și există și un debitor/ investitor, care primește (un) credit de la „Împăratul” mărinimos. Și vine vremea analizei… Ce îi cere ­înapoi, datoria? Era prea mare ca să o poată întoarce și apoi Dumnezeu nu dă cu împrumut, ci dă pentru totdeauna.

Pilda talanților poate să aducă un plus de înțelegere. Și acolo, aparent, Domnul cere împrumutul. Și totuși, se vede că nu se mulțumește cu acesta, nici nu pare foarte interesat de el, ci mai degrabă de „surplus”, de profit, de rezultatul investiției, întrucât Îl nemulțu­mește teribil lipsa acestuia în cazul celui care primise un talant și nu avea profit.

Atunci, care să fie datoria de care este interesat Creditorul? Lucrarea darului, extinderea „capitalului de investiții”, față de ceilalți. De aici înțelegem că datoria în sens negativ înseamnă lipsa întrebuințării darului sau o întrebuințare negativă. Dumnezeu, Tatăl nostru lucrează, la fel și Fiul. De aceea și „fiului omului” i se cere să lucreze. Și când începe această lucrare? Atunci când înțelege ce a primit de la Dumnezeu și modul în care se poate „revanșa” față de El.

Atunci când înțelege că Dumnezeu este iubire, că numele lui Dumnezeu este Milostivire, și că, în con­se­cință, și el este invitat să își asume acest mod de viețuire. Când păcatul și nelucrarea îl cuprind pe om, atunci Dumnezeu pare că îi ia și darurile pe care i le-a oferit cu mărinimie și care îl fac pe om să fie ceea ce este.

Când nu înțelegem nimic din iertarea lui Dumnezeu

De câte ori să iertăm? Acesta este contextul rostirii acestei parabole. Și Domnul îi răspunde lui Petru, nelimitat. De ce acest lucru? Pentru că Dumnezeu Însuși ne-a iertat de toată lucrarea noastră rea, dar și de nelucrare, inimaginabil de mult, față de capitalul pe care l-am primit în vederea lucrării față de ceilalți.

Primul debitor, raportat la darul mare pe care l-a primit de la „Împărat”, s-a dovedit a fi un nelucrător și, cu toate acestea, a fost iertat de această datorie mare, nu doar îngăduit o vreme, așa cum a cerut el. Dar, totuși, se întrevede inclusă o singură condiție, conștientizând atitudinea și starea dinainte a „Boierului” mărinimos, să lucreze și el așijderea. Aceasta era, cel puțin, nădejdea Împăratului, a lui Dumnezeu. Dacă un om primește iertarea, și aceasta este izvorâtă din preaplinul dragostei, este de așteptat ca acest lucru să producă în el o schimbare lăuntrică, mai ales continuată și spre exterior, chiar și la un nivel foarte „neînsemnat”, cantitativ vorbind, dar nu calitativ, unde situațiile din Evanghelie pot fi mult mai comparabile. Însă el, odată iertat și chiar grațiat, pleacă „întru ale sale”, fără să înțeleagă ce s-a întâmplat cu el, uitând chiar și pericolul în care cu puțină vreme înainte se afla. Dragostea și milostivirea, care au generat iertarea, s-au dovedit fără vreo semnificație pentru el. Nu a înțeles nimic. Se întâlnește cu unul dintre debitorii săi, care îi datora o sumă neînsemnată, și îl pune la zid, face exact ceea ce trebuia să primească el însuși de la creditorul său și de care a fost iertat. Îl pune în închisoare până când va plăti datoria. Era vorba de o pedeapsă pe viață, întrucât de acolo nu putea să îi întoarcă într-o formă sau alta datoria.

Apare aici personajul colectiv, care nu poate accepta o asemenea situație. Dacă debitorul cel dintâi se transformă într-un creditor în afara oricărei simțiri, are nevoie de cineva din afară să îl trezească la realitate. „Împăratul” se folo­sește de subtilități și lucrează înlăuntrul omului, dar, atunci când omul este prea „exterior”, are nevoie de martori dinafară care să îl responsabilizeze.

Judecata este aspră nu pentru pedeapsa exterioară care vine, ci pentru diagnosticul pus împotriva dragostei – „Nu ai înțeles ce am făcut Eu pentru tine. Nu ai înțeles din ce ai fost iertat”. Este durerea părintelui care, în ciuda dragostei fără măsură față de copilul său, simte că nu este înțeles. „Uitați-vă la Mine! Faceți ceea ce vedeți la Mine! Învățați-vă de la Mine!”… Dragostea și milostivirea oferite de Domnul ar fi trebuit să fie izvor de dragoste și milostivire a omului față de om, pentru că „fratele nostru este viața noastră”. Dragostea și iertarea lui Dumnezeu îl fac pe om frate cu ceilalți și pe toți împreună copii ai Aceluiași Dumnezeu milostiv.

Pericopa din această duminică are și o semnificație personală pentru cel care o provoacă, Apostolul Petru. Acesta întreabă despre iertare, cu referire la viața cotidiană, el care, mai târziu, va avea nevoie de atâta iertare. Iar Domnul îi fundamentează iertarea nu pe convențiile juridice sau etice ale vremii, ci pe însăși iertarea lui Dumnezeu. Și acest lucru pentru a nu uita, mai târziu, când va fi nevoie, că lui însuși i-a fost iertată datoria de zece mii de talanți de către Domnul, al Cărui nume este Milostivirea, și să arate acest lucru, prin asemănarea cu El, în lume…

Protos. Asist. Dr. Benedict Vesa

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here